Nicolae Breban : arta romanului şi învârtirea în jurul propriei cozi

Nicolae Breban a avut stofă de mare scriitor : psihologie profundă, convingătoare, teme originale şi interesante, personaje reuşite, talent de romancier autentic. În plus,  pe final de roman, Breban este adeseori memorabil, semn de maturitate artistică.
Nu mai contează neglijenţa stilistică şi unele sintagme penibile ( "un gest foarte felin ", de exemplu !)...
Pe urmele lui Thomas Mann, romancierii de vocaţie au cultivat aşa-zisa artă a amânării, a redării scenelor cu o mulţime de amănunte semnificative şi cu o lentoare care face ca pagina scrisă să fie foarte densă şi să mustească de viaţă. Această însuşire este vizibilă, de exemplu, la Marin Preda şi Radu Aldulescu. La Breban, devine excesivă. Lungimile sunt, la el, supărătoare şi inutile, iar romanele sale suferă de această meteahnă. Aveam impresia că Bunavestire şi Animale bolnave, două posibile capodopere, intră în categoria operelor care sunt scutite de povara unui balast ce le dăunează. Dar, într-o măsură mai mică decât alte cărţi ale autorului, ele prezintă aceleaşi ramificări şi întârzieri ale acţiuniii care le împovărează nejustificat. Opere împlinite rămân Îngerul de gips şi În absenţa stăpânilor.
Rămâne mereu obsedanta întrebare : de ce cutare scriitor nu s-a realizat la nivelul înzestrării sale ? În ceea ce mă priveşte, regret enorm că Alexandru Ivasiuc a murit la cutremurul din 1977, iar Petru Dumitriu şi Petru Popescu au ales să plece din ţară, ratându-şi, în bună măsură, destinul literar.