Am încredere în bărboși

Un amic mi-a spus, cu mulți ani în urmă, aceste cuvinte :
- Băi, eu n-am deloc încredere în oamenii cu barbă. Pe cuvânt ! Oamenii cu barbă sunt profund dubioși. Când îi văd, i-aș bărbieri, fire-ar mama lor a dracului, cu flacăra de sudură și i-aș sătura de originalitate...
Am avut vreo două tentative de a-mi lăsa barbă - dintr-un asemenea moment datează fotografia de pe blog ! -, dar presiunea rudelor și a comunității a fost atât de puternică, încât am scos de la naftalină masca de băiat cuminte și am renunțat. Pe vremea copilăriei mele, dacă un bărbat își lăsa mustață sau avea perciunii ceva mai lungi, ieșea din rândul oamenilor. În armată devenisem mustăcios, fiind prins într-o întrecere cu viitorul regizor Tompa Gabor : voiam să vedem care dintre noi va avea mustățile mai lungi, până la sfârșitul stagiului militar... Într-o vreme toți teriștii din companie ne lăsaserăm mustăți. Intrat la grele bănuieli, colonelul ne-a adunat și ne- apostrofat :
- Bă, ce mama dracului înseamnă asta ? De ce v-ați lăsat mustăți ? Ce urmăriți ?
- Nu urmărim nimic, tovarășe colonel, a răspuns cu îndrăzneală un nepot de general.
- Cum nu urmăriți ? Acum trei luni v-ați ras pe cap. Acum e treaba cu mustățile... Credeați că n-am observat ? Ehe, sunt cu ochii pe voi...Dacă erau doi-trei, mai înțelegeam... Dar așa ? Toată compania cu mustăți ? Miroase a răzmeriță... Complotați ceva ? Sunteți nebuni ?
- Nu e vorba de niciun complot, tovarășe colonel, a răspuns același soldat. Ne-am ras pe cap, că aici tot nu ne vede nimeni și poate ni se face și nouă părul mai des. Că unii am început să chelim...
- Bine, asta o pricep, că nu sunt chiar tâmpit. Dar mustăți de ce v-ați lăsat ?
- Tovarășe colonel, a replicat soldatul, în regulament scrie că avem voie să purtăm mustăți de doi centimetri.
- Ia nu mai face, bă, tu pe deșteptul, că îl dau dracu de regulament ! Cine știe în ce belele mă băgați cu mustățile voastre... Arătați ca niște bandiți . Vi le tăiați și gata !
- Tovarășe colonel, permiteți să raportez...
- Ce mai vrei ?
- Tovarășe colonel, și tovarășul Gheorghe Cioară are mustăți.
Gheorghe Cioară ( sau Pană ?) era unul cu o funcție importantă în PCR. Colonelul s-a schimbat la față și a spus șovăind :
- Bine, bă, de ce îl bagi tu pe tovarășul Gheorghe Cioară în rahatul vostru ? Tovarășul...ăăă... Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăă... de mic copil cu mustață ... Ai înțeles  ? Așa că lăsați cioacele astea și într-o jumătate de oră să vă văd bărbieriți ! Executarea !
Când am venit într-o permisie (comandantul nu apucase să interzică mustățile ! ), arătam ca un ungur get-beget, iar mama nu m-a recunoscut. Au năvălit apoi peste mine toate neamurile :
-Mă, Gigi, taie-ți, mă, pămătuful ăla de la gură, că râde, dracului, lumea de tine !
După două zile am cedat.
Când mi-am lăsat prima dată barbă, într-o vară, se uita lumea după mine ca după urs. O femeie chiar a căzut pe brânci, fiindcă se împiedicase în timp ce se răsucea să mă vadă mai bine... Mai târziu, mi s-a părut că nu prea mă mai prinde un asemenea look...
Cert e că, în anumite medii, oamenii nu sunt dispuși să accepte elementele care îi diferențiază pe unii de restul turmei.
Dar eu am o încredere adâncă în oamenii care poartă barbă. Sunt fini, civilizați, îndatoritori, cultivați... Îmi plac bărbile blonde, negre, aurii, roșcate, albe, lungi, scurte, bogate, rare, rotunde, ascuțite. Bărbile sălbatice, călugărești, bărbile rotunjite cu viclenie, de politicieni, bărbile-cascadă, indiene, bărbile răsucite, de filosofi... Bărbi de mătase, bărbi în evantai, bărbi de țap....Aș putea că barba este o mască paradoxală : un mod de a fi sincer cu tine și cu ceilalți. Am văzut câteva secvențe dintr-un serial rusesc. Doamne, ce bărbi puteau să aibă ăia ! Știam că rușii sunt cei mai frumoși, mai talentați și mai inteligenți oameni de pe Pământ - poate că rusul reprezinta ideea de om în cel mai înalt grad ! -, dar nu credeam că niște ființe umane pot avea asemenea bărbi monstruoase, nesfârșite, încolăcite, încâlcite, dominatoare, precum pădurile Siberiei...
Când mă gândesc la un bărbat cu barbă, îl văd aievea pe Andrei Pleșu, un om frumos și pe dinăuntru, și pe dinafară, tolerant, plin de har și cu o inteligență aidoma unei aurori boreale.
Salut, Nino Stratan, salut, Bogdan Ghiu !

P.S. Am adăugat un episod pe care îl omisesem inițial...
Voi lipsi din nou câteva zile...