Gestul unui poet

Aflu din numărul 27 al României literare povestea primarului Teodor Șușman din Răchițele, Cluj, și a celor trei fii ai  săi.  Toți patru s-au refugiat în munți în august 1945, fiind demni reprezentanți ai Rezistenței românești. Teodor s-a sinucis în 1951, cu ultimul glonț care îi mai rămăsese, ca să nu cadă în mâinile Securității. Marius Oprea a publicat, în Observator cultural, un reportaj în care consemnează reacția unui poet al locului, Teofil Răchițeanu, cu prilejul dezgropării osemintelor lui Teodor Șușman. Ce credeți că a făcut  autorul de poeme, cu nume de sfânt, membru al Uniunii Scriitorilor din România ?  Ceea ce n-ar face niciun creștin cu mințile întregi ! Necum un poet ! A scuipat pe osemintele lui Teodor Șușman ! Șocant !
Numele lui Teofil Răchițeanu îmi este cunoscut. Am citit mai multe poezii scrise de el și publicate în diferite reviste literare. Prin 1990, prin localitatea mea a trecut un geamgiu venit tocmai din Mârgău, Cluj. Mi-a pus geamuri la garaj și am mai vorbit de una, de alta. Era un om cumsecade și cu vederi mai evoluate decât toți oamenii „simpli” pe care îi cunoșteam. Îi prefera pe liberali și spunea că nu va vota cu Iliescu. Aflând că scriu, omul mi-a zis următoarele :
- E și pe la noi un om învățat. E învățător și îl cheamă Teofil Răchițeanu. Are o pălărie mare și se duce în munți, unde stă singur și scrie.
Mai târziu am citit, cred că în Vatra,  un interviu cu Teofil Răchițeanu, în care acesta se plângea de singurătate și de greutățile prin care trecea. Nu avea bani nici să-și cumpere o revistă literară...
Gestul lui Teofil Răchițeanu, necreștinesc și nevrednic, îl descalifică moral pe poet. Chiar dacă Teodor Șușman ar fi fost cel mai mare dușman al neamului românesc, nu ar fi trebuit să fie tratat astfel.
Mă gândesc dacă noi mai știm ce înseamnă să fii cu adevărat creștin ?

P.S. În urma discuțiilor iscate de acest mic articol, constat că în Răchițele s-a petrecut o tragedie cumplită, care nu poate fi aproximată în câteva cuvinte. Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât le-am înțeles și le-am prezentat eu, după informațiile precare din presa literară... Acum, dacă nu pot lăuda gestul lui Teofil Răchițeanu, îmi vine la fel de greu să-l „condamn”. Cine se simte fără de pată să ridice primul piatra !
Ca să respectăm adevărul, consider că este de datoria mea să reproduc două dintre intervențiile care au adus lumină în acest caz.

MARIN  ANTON, scriitor :

Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.

Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Purcel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."
Despre această poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.
Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.
Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate.  [...] De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.

UN  OM :

Domnule Tomsa,

Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.

Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.

Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"

Teofil Rachiteanu

E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.

Preotul Teodor Boc


Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?

Satul


Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui.
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura...