Omul-perete

Un amic mi-a relatat zilele trecute o scenă.
- M-am întâlnit, povestea omul, cu un fost coleg de liceu. Nu-l mai văzusem de foarte mulți ani. Am observat că arăta foarte rău... „Sunt bolnav, mi s-a plâns prietenul de odinioară. Am o boală pe care medicii n-o deslușesc... Mă mănâncă tot timpul pielea capului. Dar știi cum ? E o nebunie... Parcă miliarde de căpușe m-ar curenta cu gurile lor însetate. Tot scărpinându-mă, mi-am jupuit pielea și mi-am smuls bruma de păr care îmi mai rămăsese. Sau poate că și  asta vine de la boală.” Omul vorbea și se tot scărpina în cap. Am scurtat întâlnirea, pretextând o  treabă care nu suferea amânare. Ne-am strâns mâinile, am făcut patru-cinci pași și a început să mă mănânce și pe mine pielea de pe cap...
Întâmplarea mi-a amintit de un instructor „de practică” pe care îl avusesem în al doilea an de liceu. Era un maistru scos special din producție și nu părea să fie în toate doagele. Ne-a șocat de cum a deschis gura. La sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în vocală, adăuga consoana „t”. Era foarte consecvent cu această regulă și nu era dispus să facă nicio concesie pronunțării corecte.
- Bă't, pe mine't mă't cheamă't Crăciunescu't Nicolae't. Maistru't de't practică't... Eu sunt șefu't !.
Era foarte atent la ce discutam în pauze și intervenea tot timpul, întrerupându-ne.
- Despre't ce't discutați't voi't acolo't ?
- Despre fotbal. Ziceam de Dobrin..
- Ehe't, și't eu't am făcut fotbal. Când am jucat prima't dată't...
Și dă-i și dă-i cu isprăvile lui.
- Despre't ce't vorbiți't ?
- Despre tenis.
- Am jucat și't eu't tenis...
- Vorbeam despre Ștefan Cel Mare...
- Păi't stați't să't vă't zic eu't, că't sunt documentat. Ăla't era't un bețiv... Avea't și't diabet...
- Eminescu.
- Eminescu't avea't vreo't treizeci't de't bube't pe't picioare't... Și't l-au't tratat cu mercur.
- Despre femei..
- Pe't femei't nu't le-am ietat niciodată't. Am tras bine't de tot pe't ele't..Și't acum toate't întorc capu't după't mine't pe't stradă't. Chiar și't când eram la't spitalu't, stăteam toată't noaptea't c-o't doctoriță't.... Hi't, hi't, hi't, hi't ! Efectuam găurirea't !
În treacăt fie spus, omul era cea mai urâtă făptură umană pe care am văzut-o vreodată. Probabil că nu numai femeile întorceau trăsnite capul după el, șocate că o asemenea față există...
Era foarte dur cu elevii mai mici de statură. Îi pălmuia de le săreau scântei din capete. De găligani și de cei de statură medie, printre care mă număram, nu se atingea. În fiecare zi îl chema la el pe un vlăjgan și îi spunea :
- Du-te't, bă't, și ia-mi't un kil de't lapte't. Că't eu't am ulceru't și trebuie't să beau't lapte't.
Elevul venea cu „laptele't”, iar „șefu't” își turna lichidul alb într-un pahar mare, gusta din el și o lua printre bancurile din atelier, unde noi pileam în prostie diverse bucăți de metal. Prinsesem pică pe el pentru că îmi lovea colegii ( unul dintre persecutați scria el însuși versuri și acest băiat îmi spunea mereu, ironic, „Autorul” : „Autorule în sus, Autorule în jos”...). În momentul în care pășea prinre noi, profitam de starea de confuzie care se isca și de faptul că maistrul avea cam vreo două sute de dioptrii la ochelari și mă strecuram către catedra pe care așezase paharul cu lapte. Îi puneam în el pilitură de fier... Câte o mână bună...Sunt sigur că n-ajungea să bea firimiturile minuscule de metal, dar mizeria aceea îi făcea rău. A doua zi venea la liceu galben la față și obosit.
- De't unde't, draculu't, bă't, ai luat laptele't ăla't ? l-a apostrofat el pe colegul mai înalt. Ăla't n-a't fost lapte't, a fost focu't ! Era't să mor azi-noapte't ! Du-te't și ia't alt lapte't, dar fii't atent ! Nu mai't lua't de't acolo't, ia't din altă't parte't !
Ca oameni, suntem făcuți să interacționăm. Să ne învățăm, unii pe alții, mersul pe ape. Să ne sprijim când vreunul dă semne că e în pericol să se înece. Dacă se poate... Așa ar fi frumos. Așa ar fi normal. Dar sunt unii care se comportă ca niște pereți de care, eventual, ne putem da cu capul.
- Despre't ce't trăncăniți't ?
- Despre volei.
- Și't eu't am făcut volei't.
Atunci nu m-am putut abține și l-am întrebat cu candoare :
- Dar parașutism ați făcut ?
M-a scrutat atent prin lentilele ochelarilor să vadă dacă nu-mi bat joc de el, dar inocența mea l-a dezarmat.
- Nu't, parașutism n-am făcut, a recunoscut el și toți am răsuflat ușurați.