Văzând monștrii masculini și feminini ( îndopați cu steroizi și pastile) care se luptă pentru supremația mondială în tenis, mi-am amintit brusc de cehoaica Renata Tomanova.
Pe Tomanova am văzut-o prima și ultima dată jucând într-n turneu organizat la Brașov, într-o transmisiune directă a Televiziunii Române. Avea un stil grațios de a lovi mingea și o eleganță pe care n-am mai văzut-o la nimeni. Și arăta dumnezeiește. Mai frumoasă decât toate actrițele pe care le văzusem vreodată. Dansa, pur și simplu, pe teren. Văd și acum genele ei. E de ajuns să spun că Sharapova și Wozniacki sunt boccii, oribile în comparație cu ea. O priveam cu gura căscată, precum Ionică cel Prost al lui Creangă. Tomanova se confrunta cu Virginia Ruzici, căreia îi era net superioară, iar arbitrii, imparțiali ca toți românii, o furau ca în codru. Mingile lui Ruzici care ieșeau cu două palme afară erau considerate bune ! Renatei îi dăduseră lacrimile, iar mie îmi era rușine că sunt român. ( Mai târziu, la un concurs organizat la Praga, cehii s-au răzbunat și ne-au pârlit și ei bine la gimnastică. ) Până la urmă, Renata a renunțat să mai lupte, și-a luat rachetele și, în fluierele admirative și batjocoritoare ale mârlanilor, a părăsit arena. Nu am mai auzit nimic despre ea. Bănuiesc că a făcut o afacere bună, măritându-se cu un miliardar de dincolo de Cortina de Fier.
Peste patru-cinci ani aveam să-l cunosc pe Ion Stratan. Peste alți doi devenisem prieteni de nedespărțit. Pierdeam ceasuri în șir, flecărind prin căminele studențești din 6 Martie( actualul Kogălniceanu) și Grozăvești. Uneori discutam chiar tâmpenii.
- Bătrâne, l-am întrebat într-o noapte când peste București se cernea o ninsoare deasă, ai văzut-o vreodată pe Renata Tomanova ?
- Am văzut-o, bătrâne, a oftat Stratan. La meciul ăla cu Ruzici... Știi ce am făcut după aia, șocat fiind de felul în care s-au purtat ăia ce ea ? M-am dus, bătrâne, și m-am îmbătat cui, într-o cârciumă ordinară.
- Mda... un gest de solidaritate, am spus eu o inepție, știind că Stratan nu obișnuia să bea din cauza depresiei pe care o avea încă de pe atunci.
- Bătrâne, cârciuma era în Ploiești, dar vodca era rusească, așa cam ca într-o povestire de Saroyan.
M-am uitat pe fereastră, viscolul se întețise și i-am zis lui Nino :
- Bătrâne, mergem să bem ceva în amintirea Tomanovei ?
- Sigur, bătrâne.
- Bem o vodcă. Așa, ca într-o povestire de Saroyan.
Până la urmă, n-am mai băut nimic. Ne-am plimbat, cu capetele descoperite, prin viscolul nebun, din Grozăvești până în Cotroceni și înapoi. Ca într-o povestire de Saroyan. Sau poate una de Salinger.
7 comentarii:
iarasi mi s-a ridicat parul pe miini :)
superba & strasnica poveste! pe cuvint!
si, in plus, crede-ma ca habar nu aveam de tomanova asta frumoasa de care zici, eu care ma dau ziarist sportiv...
merci batrine! :)
Frumoasa poveste. Se arata inca o data ca relatiile intre prieteni sunt mai profunde, bazate pe mai multe lucruri comune decat ai crede la prima vedere.
Liviu,
sunt afinități subterane care ne unesc sau ne despart. De când eram adolescent, am un cult pentru ideea de prietenie...
Serban, si eu am avut acest cult. Acum nu stiu ce sa mai cred. Am ratat, si nu din cauza mea,relatii ce pareau trainice. Daca pe vremuri, lumea era mai altfel alcatuita, incat dadea sperante unor prietenii sincere si de durata, acum, in era vitezei si a internetului - deci a departarii, cred ca prietenia va deveni un concept desuet, cu greu inteles dupa ce va fi gasit prin carti.
Liviu,
ai mai trecut pe la Litere ? In primăvara lui 2009 am trecut pe acolo să-l întâlnesc pe Călin-Andrei Mihailescu... Totul era prăfuit, șters, tocit, ca și trotuarul din dreptul cinematografelor de pe Bulevardul Elisabeta... Spațiul acela rămăsese în alt timp. Nu-mi vine să cred că lumea s-a schimbat atât de mult... Am impresia că și cu ideea de prietenie se întâmplă același lucru.
Serban, anul trecut am intrat doar in holul facultatii. Nu stiu de ce am renuntat si am iesit repede. E prea complicat sa imi explic mie insumi de ce am reactionat asa, darmite sa o fac aici. :)
Pe de alta parte, cu fiica si sotia mea de mana, saptamana trecuta am trecut prin fatza cinematografurilor de pe Bulevardul Elisabeta. Atunci am incercat sa ii explic Taniei cum aratau locurile acelea acum 20 de ani si cum strada aia era un centru al plimbarilor noastre. Da, totul era prafuit, spart, neingrijit, cu usile inchise. Exact cum remarcai si tu: spatiul ramasese ca acum 15-20 de ani, peste care mizeria si dezinteresul s-au instalat confortabil. Si cand te gandesti ca e doar la o aruncare de batz de centrul Bucurestiului. Ca si ideea de prietenie, poate e doar nevoie, uneori, sa intinzi o mana si sa faci din batzul ala aruncat intr-un colt un baston pe care sa se sprijine doi prieteni care s-au uitat unul pe altul.
P.S. scuze pentru tonul prea patetic, dar azi m-am despartit de un f bun prieten care si-a gasit de munca in Anglia si nu mai intentioneaza sa se intoarca deloc in tara.
Liviu,
„Fiecare om trebuie să aibă un loc unde să se ducă ”, spunea Marmeladov. Iar noi nu găsim acel loc „unde să ne simțim acasă” (Truman Capote). Aici, unde trăim, e casa altora...
Trimiteți un comentariu