Insula ( un exercițiu de amărăciune )

Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuită și dădea impresia că este deopotrivă primitoare şi periculoasă. Plaja, cu un nisip argintiu, ea imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.
"Poate că e mai bine aşa", gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului.  Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. "Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur". Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca marinar, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale ( fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile sensibile. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
- Mare tâmpit am fost ! Nu puteam s-o regulez pe târfă ? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege ?
- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era ! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească !
- Şi tu cum ai scăpat ?
- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Senatorul John Winkley plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi...
- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochiii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noapătea care urma.