duminică, 17 aprilie 2011

Ultima cronică la „Ghețarul”

În revista Vatra, tânăra și talentata Cristina Timar publică o cronică la Ghețarul meu. Îi mulțumesc cu căldură, pe această cale, autoarei.

Cristina TIMAR


Apocalipsa albă

1. Deconstruirea realităţii

Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.

2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei

Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______

* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.

14 comentarii:

andreea toma spunea...

Pare a fi un roman interesant...

Nima spunea...

Paste fericit !
>:D< Cu admiratie .

Vania spunea...

Sărbători luminate!

Karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/

SARBATORI PASCALE CU LUMINA IN SUFLET!

abbilbal spunea...

Hristos a înviat !

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
așa și așa... :)

Şerban Tomşa spunea...

Nima,
Paște fericit și ție !

Şerban Tomşa spunea...

Vania,
multă lumină și ție !
Milțumesc !

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
Aceeași LUMINĂ ți-o doresc !

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Maria Postu spunea...

Nu am citit alte cronici ale cartii tale ca sa pot plasa si pe aceasta intr-o si\uccesiune de idei dar dupa raspunsul tau si confruntand-o cu propria mea reactie la lectura cartii tale, mi se pare intr-adevar o cronica foarte aproape de ceea ce si eu am vazut in carte dar nu am gasit formula tenporala si livresca spre a le exprima coerent.Inca de cand am citit m-a frapat o idee pe care mi-ar placea sa o dezvolt;am citit o piesa de tearu Colonia ingerilor de Stefan Caraman (ai auzit cred de el, mie imi place foarte mult tot ce scrie acest autor).Poate ideea unui spatiu de dicnolo de viata, undeva in purgatoriu, cum sugereaza si autoarea cronicii, este comuna mia multor autori, modul de plasare in acest cadru depinde de la autor la autor.Nu pot decat sa ma bucur daca faptul ca un autor gaseste reflexii in mintile celor din jur, ii trezeste acestuia reflexia ...fericirii.
O remarca a ta de acum cateva articole, de dinainte de Paste, m-a facut sa citesc Conjuratia imbecililor."Zacea "de mult prin biblioteca si niciodata nu aveam timp de ea.A meritat cu prisosinta osteneala.Ce altceva mai imi recomanzi?

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
te rog să mă ierți. Ai scris două comentarii și am rămas cu impresia că erau la aceeași postare. ( Nu mă simt prea bine, un puseu al vechii depresii. ) Ghețarul trebuie puțin retușat, chiar dacă are lucruri cu care mă mândresc.
Cred că tu ai citit mai mult decât mine, dar îți dau titlurile unor cărți pe care le recitesc continuu : Sub vulcan ( La poalele vulcanului ) de Malcolm Lowry, Secretul pădurii bătrâne ( îți va plăcea mult ! ), Barnabo, omul munților și Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, Orbirea de Elias Canetti,Rodul pământului de Knut Hamsun, Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, Ghepardul de Lampedusa, Fascinația minciunii de Johan Bojer.

Horia Gârbea spunea...

@Serban
Ultima să nu fie! La mai multe cronici! Ader la opțiunile tale literare. Sînt sigur că dna Maria Postu le-a citit, alternativ cu N. Breban, subiectul unei cărți a d-sale.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Vă mulțumesc pentru gândul bun și mă bucur că avem opțiuni literare apropiate.
Despre Breban mă abțin să-mi dau cu părerea. :)