sâmbătă, 11 iunie 2011

Vara, un continent cu poeți adormiți și palmieri albaștri

Am fost siberieni, mergând prin zăpezi înalte cât arborii.
Am urmărit renii prin Alaska.
Acum ne așteaptă deșertul, cu bătrâni moțăind la soare și absențe marcate prin rostirea apăsată a numelor.
Femei cu trupuri dizolvate în țesături subțiri, răcoroase.
Cămile de nisip și palmieri albaștri.
Strigoi și poeți dormind prin parcuri și pivnițe.
Oazele sunt departe și numai noaptea trec pe aici, ca niște platouri zburătoare, purtându-și, prin somnul nostru, nucile de cocos și șoaptele.

16 comentarii:

Scorchfield spunea...

Ai scris acum precum îl caracterizează Michel Tournier pe Andre Gide:

« Scriitura "preţioasă" a lui Andre Gide: Eram aşezaţi sub boltă de viţă nicidecum atât de deasă încât să nu se poate zări printre frunzele mari chemările unui adânc azur. (Ainsi soit-il, p.115).

Este de un ridicol indiscutabil, şi totuşi sunt foarte impresionat. »

Michel Tournier, Jurnal extim, Humanitas, 2009, pag.149.

La fel şi părerea mea despre scriitura ta! :)

Diana Frumosu spunea...

mi-a plăcut mult ultima frază.

Ryanna spunea...

parcă suna mai bine"palmieri albaştri":)...mai atenua sentimentul deşertului ce deseori ne inundă sufletul:)...

ionelmuscalu spunea...

Extraordinar poem al verii de lene, ce ne cuprinde de ani buni pe toti!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
1. Mă onorează apropierea de Gide. Și azi, dacă mi-ar „ieși” un text precum Paludes ori Prometeu rău înlînțuit, aș fi bucuros.
2. Scriu în mai multe feluri. În articolele de pe blog nu mizez pe estetic, ci pe uman. Când nu postez cronici literare ori eseuri, blogul meu e un jurnal în care, fără pretenții sau ostentație, țin partea valorilor care ne reprezintă ca ființe raționale. Sunt exigent din punct de vedere artistic cu ceea ce public în volume. ( Și mereu mi se pare că nu sunt suficient. ) Așa că aici se strecoară multe rânduri încărcate de afectivitate și îți împărtășesc prima parte a opiniei pe care ți-o exprimi prin intermediul lui Tournier. Totuși, nu judeca după criteriile cozonacului ceea ce eu vreau să fie doar pâine. :)
3. Una peste alta, mă bucur că ești impresionat. Pe viitor voi fi mai puțin îngăduitor cu ce scriu. :)

Şerban Tomşa spunea...

Diana,
îți mulțumesc. Am modificat-o puțin. Dacă ți se pare că am stricat-o, spune-mi. Te aștept cu drag.

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
da, e mai firesc „albaștri”, dar mi-a fost teamă să nu-i supere pe cei mai pretențioși. Sunt cititori și cititori. Prietenul Dan Ioanițescu începuse un roman, rugându-i pe cititori să scrie continuarea. Am contribuit și eu la creșterea operei și îmi pare rău că Dan n-a dus proiectul până la final. Când voi avea timp, voi face și eu lucrul ăsta. Poate cu o povestire, ca să o putem termina.
Să nu te superi. Dacă știam că îți place „albaștri”, lăsam așa. Mă voi revanșa cumva.

Şerban Tomşa spunea...

Ionel Muscalu,
vă mulțumesc, sunteți, ca de obicei, foarte generos cu mine. :)
Vă îmbrățișez.

Maria Postu spunea...

Iata ca unul dintre poeti s-a trezit, totusi, nu stiu ceilalti ce au de gand, si ne rasfata cu poeme virtuale, dar teribil de tangibile.
iata un poem (proza scurta, poate)de David Shumate in care gasesc o atmosfera asemantoare:

Perioada albastră

A început cu inundaţiile. Cu ploile care le-au spălat pe toate şi le-au făcut albastre. Era o vreme de confuzii, cînd amintirile şi rîurile erau atît de asemănătoare încît ai fi putut să pescuieşti ore întregi în propria-ţi minte fără să-ţi dai seama de diferenţă. Era o vreme cînd cîinii lătrau albastru iar feţele bătrînilor deveniseră cer şi fiecare lucru amintea de altceva. În tot oraşul preoţii predicau despre un purgatoriu plin de culori care chinuiau sufletul. Poliţia tortura pe oricine era bănuit că face trafic cu verde. Noe cel excentric a fost ridicat la rangul de zeitate. Apoi, într-o zi, o femeie cu cizme galbene a coborît din tren iar acum este greu de imaginat cum era lumea atunci.
sau acesta:
Ziua pierdută

Astăzi n-am făcut nimic. N-am scris nici măcar un rînd care să merite. N-am spus o vorbă bună nimănui. N-am spălat o farfurie, n-am scărpinat cîinele între urechi. N-am contribuit nici măcar pe departe la binele umanităţii. Este precum o zi din Evul Mediu. Cînd oamenii mergeau în somn sute de ani. Scriind cu ciuma. Chiar dacă mi-ar fi venit să scriu un poem, un preot în sutană întunecată ar fi incitat mulţimea să mă hăituiască pentru crima inspiraţiei. M-ar fi tîrît în piaţă, m-ar fi legat de un rug şi ar fi aruncat un chibrit pe legătura de lemne de la picioarele mele. E mai bine aşa. Să stau aici şi să memorez lungimea clipei. Să număr muştele care se caţără pe perete. Poate mîine va răsări Renaşterea. Poate o nouă primăvară se va simţi în aer. Poate preoţii întunecaţi ai acestei zile îşi vor lepăda sutanele şi vor dansa goi pe străzi. Tălpile lor goale sîngerînd sub presiunea toatei acestei bucurii.

iarina spunea...

nu ştiam de unde s-a rostogolit o nucă de cocos plină cu zăpadă până la blogul meu. de aici era!:) fain!

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
splendide cele două poeme ! Mulțumesc pentru dar. Primul seamănă cu textele irinei Alexandra, o tânără poetă, foarte talentată, pe care o am în lista de bloguri.
Îmi dai voie să postez textul tău la mine ?

Şerban Tomşa spunea...

Iarina,
sunt bucuros că nuca a ajuns până la tine. Voi înceca și cu alte fructe. Numai obstacole prea dificile să nu întâlnească. :)

Karina spunea...

da, chiar, unde-s palmierii albastri:(

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
voi scrie ceva cu...albastru pentru toți cei care iubesc culoarea asta. :)

Karina spunea...

nu vreau sa scrii ceva cu albastru...ma interesa de ce schimbi. nu trebuie. ce faci tu e perfect. nu ai voie sa te lasi influientat de nimeni. nici macar de critici. niciodata nu vei reusi sa impaci pe toata lumea...
cu scrisul nu ai voie sa faci concesii...

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
am mai obosit și eu și vreau să le fac pe plac tuturor cititorilor. :)
Dar ai dreptate, îți muțumesc pentru încrederea pe care o ai în mine. Sunt norocos să am un cititor ca tine.