vineri, 13 ianuarie 2012

Moşul cel Vesel şi plopii vorbitori

Bătrânul lucra la zootehnia CAP-ului şi trecea zilnic pe drumul străjuit de plopi, care ducea la râu. Se purta ciudat şi era mereu vesel. Chiar aşa l-am şi numit în Biblioteca lui Noe : Moşul cel Vesel. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune Márquez, el îmi va aminti de Moşul cel Veşnic, personajul din Siberiada lui Andrei Konchalovski. Pe noi, copiii de şcoală, ne oprea şi ne spunea că merge şi el la grădiniţă, e în grupa mare, în timp ce nevastă-sa, o babă uriaşă, se zbenguie la grupa mică. La o înmormântare, a desfăcut sârmele cu care erau legate băncile din scânduri pe care erau aşezaţi oamenii veniţi la priveghi, iar aceştia s-au prăvălit în noroi. Când vecinii urcau saci cu grâu în căruţe, el se precipita să-i ajute, iar cerealele deveneau incredibil de grele, până când cineva a observat că bătrânul trăgea de sac, dar...în jos. Am văzut cu ochii mei cum s-a prefăcut că vrea să ia nişte femei cu căruţa. Când ele se apropiau fiind gata să se urce, el atingea discret caii cu biciul şi aceştia fugeau încă cincizeci de metri. Moşul se prefăcea mânios că nu-i poate struni, iar când amatoarele de plimbare se apropiau, caii deveneau din nou de nestăpânit. Cred că le-a fugărit pe nefericite vreo doi kilometri. Moşul cel Vesel era mereu senin, pus pe şotii, împăcat cu sine şi cu lumea. Îl chema Oprea şi cred că a trăit peste nouăzeci de ani.
Între timp, am crescut şi am ajuns licean. Făcusem depresie. În loc să o iau către discotecă, mă plimbam, vara şi iarna, pe şoseaua evocată mai sus. O făceam, de obicei, noaptea. Uneori mă însoţea un prieten cu care discutam verzi şi uscate. Adică literatură. Nu ştiu ce era în capetele noastre, dar ne simţeam mai în largul nostru dacă ne urcam în plopi şi ne aşezam pe ramurile acestora. Copacii nu crescuseră foarte înalţi, erau foarte stufoşi şi se aflau în apropierea cimitirului. Cine trecea prin preajmă şi auzea voci discutând liniştite în arborii de lângă locurile de veci o rupea la fugă înnebunit de groază şi povestea, după aceea, săptămâni întregi despre ce auzise el pe acolo. Într-o noapte s-a întâmplat să treacă pe drum Moşul cel Vesel. Glasurile noastre l-au surprins, s-a oprit în loc încurcat şi s-a scărpinat în cap.
- Măi, să fie ! s-a mirat el. Plopii ăştia nu fac pere, dar vorbesc. Ăia de la şcoală or fi ştiind de minunea asta ?
A mai făcut câţiva paşi, s-a oprit şi a zis, uitându-se în sus, către noi :
- Aţi putea să vorbiţi şi voi într-un cavou, că pe-acolo nu speriaţi pe nimeni.
Şi s-a îndepărtat fără grabă, şchiopătând uşor, cum păşea el de obicei.

10 comentarii:

Karina spunea...

ce frumos!

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
mulţumesc ! :)

DUMNEZEU spunea...

La multi ani!
Serban,
Daca ma ajuta Dumnezeu... promit ca am sa fiu un Mos Vesel... In orice caz minunatule Serban, ma indrept catinel catre veselie...
:))
Cat o costa oare un loc la Sapanta...
:)
De casa evident..
:)

Şerban Tomşa spunea...

Doamne,
pentru anul acesta, am o doar două-trei lucruri să-ţi cer. Ţi le voi trimite pe e-mail şi sper să te găsesc într-o bună dispoziţie. :)

DUMNEZEU spunea...

Cere, minunatule Serban, cere!
Porunca?
:)

Şerban Tomşa spunea...

Doamne,
îţi voi scrie pe e-mail. :)

abbilbal spunea...

Noa serbus.
Citind povestirea ta, am revăzut drumul de la Bălgrad spre Mureş aşa cum arăta el în anii copilăriei mele. Era un drum de ţară străjuit de plopi tineri. Câmpul era încărcat de porumb, grâu, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cânepă pentru fuior şi chiar tutun.
Mureşul era taversat cu brudina (pod plutitor)şi nu de puţine ori vara îl traversam prin apă în picioare.

Să ai un an liniştit în care să-ţi vezi în tihnă de treburile cotidiene printre care scrisul să fie la loc de cinste.

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
dragul meu, plopii respectivi deveniseră uriaşi şi i-au tăiat. Nici viscolul nu se mai joacă pe şoseaua aia. Iar Moşul cel Vesel a murit demult. E pustiu, pustiu.
Îţi întorrc urările cu toată dragostea. Te îmbrăţişez.

abbilbal spunea...

Şerbane, şi plopii mei au fost tăiaţi. Unii pentru că s-au uscat şi s-au rupt, alţii pentru că ţineau umbră pământului. În rest ce să-ţi spun. În familia mea am rămas doar eu dintre cei care mergeam şi mai merg încă pe acel drum. Merg pe el şi-mi amintesc cum era când eram copil.

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
când sunt foarte înalţi, plopii de vin un pericol. Se pot prăbuşi, iar unele maşini se izbesc de ei. Copacii aceia aveau în jur de 50 de ani.