marți, 23 octombrie 2012

Scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă sau despre "Fetiţa cu chibrituri" ( I )

Într-o postare anterioară am afirmat că mulţi dintre cei care ies azi în faţă se cunoşteau dinainte de 1989 şi că au legături trainice între ei. Pentru a nu crea confuzii, trebuie să precizez că de la această regulă sunt exceptaţi, în primul rând, scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă.
Aceştia au fost marginalizaţi şi înainte de lovitura de stat din '89, dar ceea ce s-a întâmplat cu ei după aceea este de neacceptat. În loc să trăiască într-o societate normală, pătura cea mai sensibilă a societăţii noastre a căzut din lac în puţ. Când se va scrie o istorie valabilă, abuzurile şi discriminările suportate de reprezentanţii culturii româneşti vor putea fi trecute la capitolul Crime împotriva poporului român, alături de marile furăciuni naţionale, care i-au făcut pe unii miliardari, iar pe alţii muritori de foame. Mai tot timpul dezbinaţi, fiindcă fiecare dintre ei are o personalitate puternică şi nu ştie ce este spiritul de turmă, reprezentanţii elitelor româneşti n-au moştenit nimic de la vechiul regim : nici nesimţirea, nici instinctul de a pune mâna pe ce nu este al lor, nici traseele banilor, nici trepte netezite de mâini grijulii pentru ocuparea unor poziţii-cheie în structurile politice şi administrative. Cei care au urcat pe scara socială şi au ocupat funcţii în diferite instituţii specializate au făcut-o pe cont propriu, datorită unor calităţi de excepţie, şi merită să fie felicitaţi.
Cei mai mulţi însă nu au simţul orientării în plan social şi se află într-o situaţie tragică. Ei sunt, parcă, distribuiţi în rolul fetiţei cu chibrituri. Nu pot decât să se uite pe fereastră la porcii lui Orwell, din Ferma animalelor. Cristian Şişman a avut un sfârşit cutremurător, spânzurându-se în podul unei case, fiindcă nu avea ce să mănânce ( vezi emoţionanta evocare a lui Gheorghe Neagu : http://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/04/30/moartea-penitarului/ ).  Cu câteva săptămâni înainte să moară, Nino Stratan mi-a spus, la telefon, că intenţionează să se împrumute la o bancă, pentru a-şi pune dantura.  O profesoară, colegă cu mine, a mers cu copiii într-o excursie şi i-a dus la un muzeu. Unul dintre ghizi era în depresie, plângea şi spunea că nu mai sunt vizitaţi de nimeni şi nu au bani nici de salarii.
În fine, Radu Aldulescu scria recent în Luceafărul despre Cristi Lavin, autorul a şapte romane, dintre care trei excepţionale, pe care nicio editură românească nu vrea să i le scoată în lume. Un scriitor de limbă franceză, Raoul Wiss, a tradus şi a publicat, la Editura "Le Prezent Litteraire", romanul lui Lavin, Cele o sută de crime. Dacă va avea succes, o să-i vedeţi pe cei de la Humanitas cum se vor înghesui să-l publice şi ei, în româneşte, aşa cum au făcut cu Eginald Schlattner, refuzat iniţial la noi şi tipărit mai întâi în Germania.
O carte editată într-o mie de exemplare, cum se întâmplă la noi, nu există, spune Aldulescu, care este de părere că romancierul român este o specie pe cale de dispariţie, "în primul rând din cauza unor instituţii culturale care par să facă tot posibilul pentru a-l extermina". Radu Aldulescu, care a contribuit decisiv la impunerea a douăzeci de romancieri şi autori de proză scurtă, nu ia întâmplător în discuţie situaţia romanului. Specia cu pricina, "spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici în întregime. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris", iar munca respectivă nu poate fi retribuită. (Sigur, la noi se retribuieşte minciuna şi mâncatul căcatului, dar asta e o altă discuţie. ) Camil Petrescu împărtăşea şi el opinia că romancierul şi autorul dramatic nu trebuie să aibă slujbe, fiindcă lumile pe care le zămislesc aceştia îi acaparează cu totul şi îi fac inapţi pentru orice altă preocupare. Dar cine trăieşte în România din scris ?
Scriitorul român îndeplineşte servicii umilitoare şi epuizante, adesea pentru o leafă de nimic. Când să mai scrie ? Ce să mai scrie ?
Mai avem noi oare nevoie de scriitori ?

P.S. Mărioara Zăvoranu bate periodic televiziunile, încasând mii de euro pentru fiecare "colaborare". Cel puţin aşa spunea Pepe, fostul ei ginere. Pe scriitori şi savanţi nu-i prea văd pe micul ecran. Numai profesorii sunt mai umili decât ei. Asta ne este cultura pe canalele tv şi asta aşteaptă privitorii : scandaluri, bătăi şi porcăieli ca la uşa cortului. Tot poporul suveran se uită la circ cu ochii cât cepele şi cu gurile căscate.
Eu însumi am fost contactat, acum doi-trei ani, de un redactor al emisiunii Acces Direct, pentru a contribui, cu amintirile mele, la scufundarea în zoaie a doi mari poeţi care iubiseră aceeaşi femeie. Nu mai e nevoie să spun că am refuzat categoric propunerea.

6 comentarii:

Scorchfield spunea...

Scriitura devine universală, astăzi scriu toți, de la politicieni la femeia de serviciu. Nu mai deplâng soarta scriitorilor demult, deplâng soarta oamenilor pentru că nu citesc!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
depinde şi ce scriu tovarăşii. :) În curând adevăraţii scriitori vor muri de inaniţie şi cititorii vor avea scuza că nici nu vor mai avea ceva de calitate pentru a se delecta. Oricum, vor rămâne Mihaela Rădulescu, Vrânceanu-Firea şi cititorii lor. Parcă şi Botezatu scria în draci ? Ăştia nu vor duce vreodată lipsă de public.
Iar scriitorii, dacă ar fi descurcăreţi, s-ar apuca de literatură porno, dând-o drept realitate. Oricum, vor scrie mai bine decât vedetele zilei.
Dar ai dreptate : tragedia este că nici dracu nu mai citeşte, nici măcar sub ameninţarea puştii. Le-am dat elevilor bibliografii decente, dar şi cei mai buni nu parcurseseră decât o jumătate de carte, într-o vară întreagă. :)

Scorchfield spunea...

Casa de lângă mine s-a vândut (anul trecut), acum o casă nouă se înalță și terenul devenit gol se încalță.

Am privit minute-n șir muncitorii (veniți din Maramureș) cum așezau cărămida, cum puneau lemnele, nu era nici o veselie, nici măcar mândrie.

Era muncă de dimineața până seara, când o mașină-i lua și îi ducea și doar sâmbăta-i scăpa.

Sunt fețe care-n-cearcă să-mi spună ceva, unul a venit și mi-a văzut scara, nu s-a mirat, ci răspicat a măsurat cu palma tot ce-am despicat.

Ei știu totul, nu cumva să-i contrazici, nici să le arăți cum ar putea zidi, sau măsura și a umbla.

Românul vrea să muncească și să fie lăsat în pace, liniștea, incultura să-l cotropească și-i atât de mândru și de fericit că toți dinții din gură i-au fugit.

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
ai un stil de a scrie seducător, cu volte - "vechi dans de origine provensală " - care ascund semnificaţii. Intru pe blogul tău mereu şi te citesc, dar, constat cu mâhnire, nu pot comenta din pricina unor erori.

Scorchfield spunea...

știu că bântuie spamul și virusul, crivățul și viscolul :)
nu-i problemă că nu se poate comenta, poate la primăvară!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
voi încerca să intru pe Google Chrome şi poate vom putea să mai "vorbim ". :)