miercuri, 7 noiembrie 2012

A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte

Lev  Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise.  S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.

10 comentarii:

Aris spunea...

Imi plac scriitorii rusi, dupa parerea mea sunt cei mai buni, si nu citesc biografii pentru a nu ma lasa influentata in vreun fel de dramele lor personale. Articolul dvs l am perceput din perspectiva elevului din prima banca iubitor de literatura. O lectie deschisa pentru toti cei care nu vor sa invete, vor sa li se povesteasca...

5 minute dintr o zi de sarbatoare nerisipite. Multumesc!

Tora ! Tora ! Tora ! spunea...

"Nefericirea pura" eate atunci cand hotarasti sa spui STOP si sa nu-ti mai fortezi "limita suportabilitatii".O stare care te forteaza sa ramai "mic" fara perspectiva unei noi incercari!

Şerban Tomşa spunea...

Aris,
mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În proză, ruşii sunt cei mai mari. Ei trec dincolo de estetic, dincolo de bine şi de rău, în partituri răscolitoare.

Şerban Tomşa spunea...

Tora ! Tora ! Tora !,
e o definiţie posibilă. "Nefericre pură", "nefericire perpetuă", "nefericire fără speranţă"... Greu de suportat, greu de pus în relaţie cu ideea de măreţie ori de micime. :)

Unknown spunea...

Ma bucur tare mult ca nu aveti adresa blogului meu.
Sunt un novice in lumea aceasta a calculatorului. Ca sa postezi ceva, ti se cere contul Google si credeam ca astfel a fost afisata la vedere adresa blogului meu.
Nu-i nici un ,,barlog de frumusete" pe blogul meu, vorbesc cu sinceritate acum, doar nimicuri si randuri scrise pe fuga.
Intentionez sa imi fac un nou blog; la timpul potrivit, va promit acest lucru, va voi da adresa ...la care m-am mutat.
Pana atunci, va voi citi eu, merita. Aveti postari cu teme diverse si atragatoare.
Oamenii care imi plac cel mai mult sunt scriitorii (poetii mai ales) si sfintii, iar despre scriitori aveti postari din destul.
Spor la scris si in toate!
O noapte frumoasa!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan Dumitru,
v-am căuta blogul, dar am găsit doar...urmele sale, dacă pot spune aşa. Mă bucur că mă citiţi, dar mă întristez că nu vă pot urmări şi eu. Sunt sigur vcă scrieţi lucruri deosebite.

Unknown spunea...

Domnule Serban Tomsa, nu va intristati, ca nu pierdeti nimic, va asigur eu.
Da, aveti dreptate, trebuie sa existe ,,urmele'' unui blog al meu anulat de cei de la ucoz.ro. Aveam multe poezii (naivitati ale tineretii) postate acolo, plus cateva articolase. Duca-se...invartindu-se!...Asta e. Mi-au mai ramas destule naivitati, nu duc niciodata lipsa de ele. A fost singurul blog dupa care mi-a parut cu adevarat rau.
Asta e al 6-lea blog pe care scriu. Pe celelalte le-am abandonat rand pe rand. Asa am facut si cu jurnalele. Am tinut un jurnal inca din tinerete...Nici un jurnal-caiet n-a rezistat mai mult de 3-4 ani, poate doar file izolate pe care aveam notate versuri proprii sau tot felul de citate. Nici nu stiu daca a trecut o saptamana de cand am aruncat jurnalele pe ultimii 2-3 ani. Mahnita a fost doar sotia mea, aparea si ea in insemnarile mele zilnice.
Omul se schimba, mereu e altul, trecutul aproape ca nu mai conteaza. La urma-urmei, domnule Serban Tomsa, traim vremelnic si de cele mai multe ori zadarnic. Nu facem nimic important (unii dintre noi), pierdem vremea si ne risipim inutil.
Uite, ca tot am vorbit de risipire, va trimit o poezie de-a mea (e cea care deschide un ciclu de poezii avand drept titlu ,,Risipa de iubire"). Lirismul ei e mai mult decat perimat, dar subiectul abordat merita toata atentia (dupa parerea mea):

in viata noastra totul e risipa,
risipa-s toate si desertaciune!
caci cine ar putea vreodata spune
c-a pretuit cinstit oricare clipa!

risipa fac si pomii dati in floare -
risipa lor e pilda, ce indeamna
cand floarea li se scutura si moare,
ca sa plineasca rodul inspre toamna.

risipa-i viata noastra... e risipa
de omenesc abandonat in glod!
am pretuit noi, oare, orice clipa,
ca sa ne bucuram de vesnic rod?

ne pierdem intr-a lume risipire -
ce buna-ar fi risipa de iubire!

Tot ce-am ,,investit" in iubire se inscrie in perspectiva unei vesnicii. Tot ce exista in jur, de la vierme si pana la semenul nostru, trebuie pretuit si...iubit. Daca reusim sa punem in practica aceasta filosofie de viata, atunci putem spune ca vietuim cu adevarat, ca suntem...oameni.
In rest, vorba lui Shakespeare, totul e tacere (si desertaciune, ca in spusa Ecleziastului).
O noapte frumoasa va doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan Dumitru,
îmi scrieţi lucruri foarte frumoase şi vă mulţumesc.
Şi eu mă risipesc zi de zi şi neglijez lucrurile importante pe care le am de făcut. E adevărat că, în contextul în care trăiesc, nici nu am de ales.

Unknown spunea...

Domnule Serban Tomsa, nu stiu daca aveti cunostinta despre acest amanunt din viata lui Tolstoi. In timpul Razboiului ruso-turc, fiind ofiter in armata rusa Tolstoi a trecut prin Bucuresti. Aici, vizazvi de Biserica Kretulescu, a mancat o inghetata...care l-a pus la pat (probleme cu gatul). Inghetata romaneasca nu i-a priit tanarului Tolstoi!
Multa sanatate va doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan Dumitru,
interesant detaliu !
Ştiam că Tolstoi a trecut prin Bucureşti, ca tânăr ofiţer, dar necazul său cu îngheţata românească îmi era necunoscut. Şi totul s-a petrecut într-o zonă pe care am bătut-o cu pasul, ca student, ani în şir.