Contele şi oraşul pierzaniei

Fiinţa noastră se descompune treptat, lăsând firimituri pe străzile oraşelor în care am trăit.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?

P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă.  Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.