Un roman ca o insulă în Pacific

   În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut.  Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung  prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.