sâmbătă, 30 martie 2013

Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Alţii zboară ca zmeii, în nopţile de primăvară.
N-am auzit pe nimeni să fie fericit la amiază. Poate numai gurmazii.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti precum iarba şi să te răsfeţi ca florile de cireş din mâna unei japoneze care îşi sărbătoreşte majoratul.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti un nenorocit ajuns la ultima picătură de energie, nemaiavând nici puterea de a-ţi dicta testamentul uni câine jigărit, de pripas, ca ilustrul cioban moldovean.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi rebele. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ umed şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi singurul pom care se ridicase, cred,  acolo se mutase  mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu suportase să nu fie privit de nimeni. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unii deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Dar nici vreo bucurie nu se anunţa, pentru a mă scoate din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la viaţa reală, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu păsări şi animale zburdând şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi femeile tinere, pentru a pescui cu coşurile confecţionate din răchită ?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, abandonând mingea şi promisiunea unui repaus etern.

11 comentarii:

Bordelezu spunea...

Pământul din spatele casei, pământul reavăn, îngrăşat de gunoi, pământul pe care găina sau bibilica nu se puteau abţine să nu îl râcâie, pământul în care apăreau primii ghiocei, şi călţunaşii, ce s-a întâmplat cu el? Dar nucul, cel care acum are doar ramuri groase uscate, un arbore imens ce a acoperit casa, cine mai şi-aduce aminte cum se putea coborî pe ramurile sale elastice, ca pe topogan?

Şerban Tomşa spunea...

Bordelezu,
trăiesc la marginea sălbăticiei, care are poezia sa. ( Numai sălbăticia unor semeni este urâtă, de nesuportat. )Casele vechi au, toate, un spate pustiu şi liber. Unele sunt în ruină şi prefigurează extincţia. Mai erau locuite de babe centenare, dar au dispărut şi acelea.
De fapt, toată România a ajuns o casă în ruină, al cărei spate a invadat faţada şi celelalte ziduri.
( Am un nuc pus de mine. E foarte mare şi îmi ocupă un sfert de grădină. )

Şerban Tomşa spunea...

Vasile Dumitru,
vă mulţumesc mult pentru semnalare. Tastez cu un singur deget şi, când mă grăbesc, adică totdeauna, se strecoară asemenea erori de literă. Vă mulţumesc pentru vizită şi observaţii. Vă doresc şi eu o duminică frumoasă. :)

Unknown spunea...

Am inceput sa te urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
si daca ai placere sa ma urmaresti...
:) O primavara frumoasa iti doresc!

Bordelezu spunea...

Domnule Tomşa, eu sunt bucureştean datorită mediei 10 obţinute la diplomă, nu că aş fi fost născut în Bucureşti, dumneavoastră, mult mai tânăr, nu aţi prins această şansă. Eu, în mod voit, temporar, ca un experiment care îmi face plăcere, trăiesc în vecinătatea porcilor, care mă atacă, în vecinătatea căprioarelor şi cerbilor, care nu se sfiesc de mine la 10 sau 15 metri distanţă, iar ieri a apărut un iepurilă, maroniu, cu dosul urechilor alburiu, ca şi dosul ciuntei sale de coadă...

Şerban Tomşa spunea...

Cristina C,
mulţumesc.:) Te voi urmări şi eu cu drag.

Şerban Tomşa spunea...

Bordelezu,
vă invidiez prieteneşte. Sălbăticia pe care mi-o evocaţi este, pentru mine, paradisul. Eu am parte, aici, numai de subcultură.
Chiar voiam să nuanţez ceea ce v-am zis în răspunsul anterior. Locurile de la spatele caselor vechi, cu "pământ reavăn, îngrăşat de gunoi", cum frumos spuneţi, sunt pline de poezie şi predispun la visare. Cu România este altceva. :)

Bordelezu spunea...

Domnule Tomşa,

E adevărat, cu România e altceva, suntem la timpul când vin porcii... ne facem garduri, punem deasupra sârmă ghimpată, dar mistreţii nu ţin cont de nimic...

ștefan st. spunea...

Domnule Serban Tomsa, ce sa zic, ati fost fenomenal. Felicitari pentru articol!
Mi-ati amintit de curtea bunicii, de ,,parloaga din fundul gradinii", plina de ierburi salbatice, soparle si tufe de urzici, de tufele de zmeura (adevarate garduri vii intinse pe vreo 30 de metri distanta - va dati seama: ce zmeuris era aici!) de pe frunzele carora culegeam in pumnii mei de copil acei gandacei colorati in toate culorile. Am aflat mai tarziu ca se numeau ,,crizome" - de la denumirea lor stiintifica. De aceea, pe la 18 ani, cand am reusit sa incheg primul meu caiet ,,adevarat" cu versuri proprii, i-am pus acest titlu: ,,Clepsidra cu crizome", in care regretam copilaria pierduta printre degete...
M-am luat cu vorba.
O zi frumoasa sa aveti!

stefan dumitru

Şerban Tomşa spunea...

Bordelezu,
poate suntem prea răi cu porcii. O apropiere a unor tipuri umane de şobolani ar fi mai nimerită. :)

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S,
vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase. :) Poezia este legată de imagini şi momente concrete. Care dispar, dispar uneori fără urmă. Le recuperăm prin cuvinte, dar nu în întregime.