Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă. Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.
2 comentarii:
Injectii cu benzina?!...Groaznic!
E bine, pentru multi dintre noi, ca animalele nu cunosc razbunarea...
Ştefan S.,
am asistat, în copilărie, la multe scene de o cruzime fără margini şi am fost puternic marcat. Ba chiar am rămas traumatizat. Dacă aş fi milionar, aş face adăposturi atât pentru oamenii străzii, cât şi pentru animalele abandonate sau chinuite. Vă îmbrăţişez.
Trimiteți un comentariu