Am apucat și vremea când legumele se mai făceau și în aer liber, crescând din pământ și sfidând frigul. Dușurile cu acizi, numite ploi, încă nu se generalizaseră, iar paraziții și buruienile nu sufocaseră regnul vegetal nobil și folositor. Dar comuniunea omului cu elementele primordiale merge înainte : natura repetă ceea ce se petrece în plan social.
Puneam câteva rânduri de roșii foarte devreme, la ivirea soarelui de primăvară, iar micuțele plante înfruntau eroic brumele și înghețurile cu care noul anotimp ne surprindea permanent. Mâncam tomate coapte, nestropite cu fungicide sau insecticide, chiar la începutul lui iunie. Un țăran, care le făcea pe toate la timpul său, îmi dădea târcoale, pradă unei nedumeriri bosumflate, neînțelegând nici de ce mă grăbesc cu plantatul legumelor, nici cum rezistă acestea celor mai aspre încercări termice. Într-un an căzuse o brumă groasă, iar roșiile mele se fleșcăiseră rău de tot. Atunci l-am văzut pe om luminându-se la față de faptul că poate spune, în fine, un adevăr evident, într-un limbaj aproape elevat:
- Dom profesor, eu am părerea că nu rezistă!
Plantele au supraviețuit totuși și au dat producție record, spre marea mirare a spectatorului meu.
Sunt elevi care fac tot felul de năzbâtii, supărându-și părinții și stricând ziua mentorilor săi. L-am dojenit, într-o zi, pe unul dintre ei, iar când am vrut să-i spun că-i voi scădea nota la purtare, băiatul mi-a zis repede două cuvinte, pe un ton atât de civilizat și nepotrivit cu condiția sa socială, încât am rămas impresionat :
- Vă rog, nu!
Ah, seducătoare și viclene vorbe, care se duc cu oricine, dar nu oferă posibilitatea de a spune adevărul decât lui Anton Pavlovici Cehov!
Într-o seară admiram coșul de pe casa unui țăran, recent curățat și tencuit. Autorul lucrării era un meseriaș devenit celebru prin faptul că zidise cândva, pentru un gospodar, un closet fără ușă. Lucrase din interior, rămânând blocat între cei patru pereți.
- Ia ascultă, bă, fire-ai al dracului, îl întrebase proprietarul privatei pe meșter, pă unde intru eu, bă, acu să mă c...? Pă unde, bă?
- Pă unde o să ies și eu, răspunsese zidarul, care nu era lipsit de replică.
Văzând că sunt curios, beneficiarul lucrării, un localnic cu trei clase, s-a apropiat de mine și mi-a spus repede, cu capul dat pe spate, de parcă ar fi recitat un poem pe care-l învățase la școală :
- Să știți dumneavoastră că...coșul ăsta nu e el strălucit, dar e totuși bun!
Și m-a privit zâmbind, minunându-se de propria măiestrie oratorică.
7 comentarii:
Sunt un alambic de cuvinte, și sigur dau pe-afară tot felul, vrute și nevrute, nu asta-i savoarea?!
Scorchfield,
Cuvintele apar de fiecare dată nou-nouțe și nu au liniște. Chiar dacă sunt câteva, în traista cuiva, scot capul la lumină, cu multă semeție.
red ca limba are o lume a ei, vie si schimbatoare (si adesea inselatoare), de care in viata de zi cu zi nu suntem intotdeauna constienti. "Noutatea" cuvintelor ni se dezvaluie abia atunci cand sunt folosite in mod neobisnuit - in literatura sau in contexte care devin surprinzatoare prin nepotrivirea dintre varsta/nivelul de educatie al vorbitorului si vorbele rostite, ca in exemplele dumneavoastra.
Din aceeasi categorie, imi aduc aminte povestea unei prietene care preda engleza unor copii de gradinita. Intr-un an, de 1 martie, doi baietei de vreo cinci ani i-au adus martisoare. Unul dintre ei, care era al doilea la rand, i-a intins mandru martisorul si i-a spus: "Cred ca pe-al meu il veti gasi infinit mai frumos."
Sau replica nimicitoare a unui copil de patru ani intr-o discutie cu mama lui, care il certa din nu mai stiu ce cauza: "Pentru mine esti ca o scama. Abia te vad."
Adesea, copiii sunt cei care ne aduc aminte de noutatea cuvintelor, pentru ca inca nu sunt atat de familiarizati cu formulele fixe din limba si gandire sau cu "realitatea" inconjuratoare. As mai adauga un exemplu, de alta natura totusi, pentru ca aici nepotrivirea e mai degraba conceptuala decat de context. Acum cativa ani eram in tren si mergeam spre Constanta. La un moment dat am trecut pe langa o fabrica, din ale carei cosuri iesea fum alb. Un copil din compartiment si-a intrebat bunicul: "Tataie, aici e fabrica de nori?"
mrpye1,
Ce comentariu frumos!
Da, unii copii au geniul formulărilor memorabile. De aceea am avut impresia că Marin Preda a rămas mereu copil.
in completarea comentariilor, mi-am adus aminte si eu replica unui pusti de a 6-a. i-am dat testul inapoi spunandu-i sa arunce inca o data o privire (vazusem o mica greseala si-mi parea rau, stiam ca este o scapare). am gresit? ma intreaba el. nu stiu, zic, mai uita-te inca o data. eh, doamna, spuse el zambind strengareste, faceti cumva psihologie inversa cu mine?!?
"Tataie, aici e fabrica de nori?"
Ce miştooo! :)
Liviu,
Comentariul lui mrpye1 e plin de lucruri minunate. Sunt de acord cu tine.
Când era mică, fiica mea avea tot felul de invenții verbale care mă uluiau. Când a început să construiască propoziții, îi spunea mamei sale că o iubește ”cât cerul și cât pământul.”
Trimiteți un comentariu