duminică, 8 iunie 2014

Omul care știa sfârșitul

         Am dat peste el întâmplător. Se mutase la munte și trăia singur într-un fel de izbă rusească, pe care o încălzea, iarna, cu vreascuri adunate din pădurea care străjuia la doi pași. Vara, acoperișul de șindrilă ținea răcoare și înăuntru era la fel de bine ca pe malul râului limpede și micuț ce se înconvoia, clipocind,  prin fața cocioabei. Se hrănea cu ciuperci și fructe de pădure. Mai cumpăra, când și când, lapte și brânză de la niște ciobani. Nu consuma carne și îi era milă chiar și de pești. Abia m-a primit - după ce i-am bătut îndelung la ușă, spunându-i cine sunt - și asta numai în numele vechii noastre prietenii. M-am gândit că s-a izolat acolo pentru a scrie și i-am și zis-o, dar mi-a retezat scurt elanul, mormăind că el nu e Aureliano Buendia, să fabrice peștișori de aur, să-i retopească și să-i facă din nou, pentru a-și omorî timpul.
- Nu vreau să mai văd pe nimeni, mi s-a confesat amicul de odinioară. Când văd o femeie, am viziunea tuturor chinurilor prin care a trecut, cu bătăi administrate de bărbați de nimic, cu violuri, muncă grea, cu copii nerecunoscători și-i văd aievea sfârșitul, când va cădea răpusă de un cancer urât sau de o septicemie. Îmi dau seama că unele n-au avut ori nu vor avea încotro și s-au dăruit/ se vor dărui pe puțin, trădându-și soții și buna reputație. La un bărbat mă bat la ochi suferințele îndurate într-o căsnicie încropită neinspirat, cu o curvă scandalagie sau cu o dulceață de femeie care a făcut din el un sclav, cârpă de șters pe jos, de unică sau de îndelungată folosință. Nu lipsesc infernul etilismului, frustrarea, umilința, sentimentul ratării și al trădării, neputința. Și observ cum îl pândește infarctul, la o cotitură a vieții, care altminteri părea luminoasă. Dar fiecăruia îi simt momentul final, când cortina va cădea tocmai când omul va avea impresia că are de făcut cel mai important lucru din viața sa.
- Ai dreptate, am recunoscut eu conciliant. Oamenii ne aduc numai necazuri.
- Sunt cadavre ambulante, saci din piele ofilită,  umpluți cu căcat, ură, invidie și ambiții prostești. Toți sunt morți, absolut toți! Diferă doar momentul în care se vor face bălegar. Știi la ce m-a dus capul într-o noapte de insomnie? Că dac-am fi făcuți din plastic, am fi mai durabili. Uite, din tot ce mă înconjoară, numai râul ăla e viu și veșnic Îl simt ca pe un prieten care nu va muri. Deocamdată nu văd niciun nerod să se apuce să-l otrăvească, făcând forări prin zonă.
- Ai vreun câine sau vreun motan?
- Nu, că n-aș suporta să-i văd murind sau să-i las de izbeliște, în urma mea, în cazul în care aș da colțul înaintea lor. Dar tu ce faci? Ai venit aici să mă anchetezi?
Am protestat cu voce slabă, iar vechiul meu prieten m-a întrebat sarcastic dacă vreau să-mi facă mărturisiri complete. Am dat să iau atunci altă vorbă, întrebându-l ce mai citește.
- Nimic, a rânjit el, cu un soi de disperare. Când deschid un roman, știu dinainte sfârșitul, ca și pe vremea când mă duceam la film sau la teatru și mă ridicam după primele zece minute de la începutul spectacolului, fiindcă ghiceam ceea ce urma. Citesc primul vers dintr-un poem și textul se recompune în mintea mea înainte de a-l parcurge cu ochii. Așa că nici lectura nu mai are niciun haz. Trăim într-un trecut pe care îl știm pe dinafară, dar pe care îl vindem la capitolul noutăți și ne prefacem că ne bucurăm. Dar cei mai mulți n-au memorie. Sunt insectele timpului, murind și renăscând într-o tristă horă a zădărniciei. Maimuța și gândacul din noi ne țin înlănțuiți. Tot ce facem este animalitate distorsionată, e cușca noastră, celula din care nu putem evada. Iar dacă te uiți pe cer, vezi un trecut și mai îndepărtat.
          M-am gândit că omul meu a luat-o razna, dacă a ajuns să-mi spună numai tâmpenii răsuflate. Cândva era un tip inteligent, cu idei strălucite. Când a fost să plec, mi-am luat rămas bun în grabă și am luat-o la picior. Am auzit că-mi strigă ceva din urmă. M-am întors, iar el a repetat tare și limpede, să aud :
- Bătrânețea! Caut o cale de a o păcăli și de a rămâne mereu la o vârstă decentă.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Bătrâneţea, declin cu majestate al celor ce au trecut prin viaţă cu graţie, viaţa asta care nu se învaţă şi care e în mulţi un drum pierdut.
Nu cred că omul ştia sfârşitul, pentru că ştim doar cum şi de unde am început, nu ştim unde vom ajunge şi dacă, asta rămânând de văzut, iar dacă nimic nu ar mai veni din neprevăzut, ar fi monoton şi plictisitor.

Şerban Tomşa spunea...

Camelia,
trebuie să admitem că bătrânețea minții e mai urâtă decât orice. Atunci prostia din născare - care n-are leac - umple, ca o buruiană rea, personalitatea omului, nelând loc decât răutății. Sigur, există și înțelepți care devin mai buni cu trecerea timpului, dar ei sunt puțini. dar aveți dreptate : nu știm bine nici trecutul, iar în legătură cu viitorul ne iluzionăm că l-am putea ghici.

Anonim spunea...

Mi s-a parut interesanta postarea... si amuzanta. In linii mari putem, intr-adevar, sa ghicim sfarsitul (al nostru, al altora, al unei carti sau piese de teatru); ceea ce nu putem anticipa sunt detaliile. Stim ca intr-o zi vom muri, ca moartea va fi, probabil, dureroasa, dar nu stim ce va fi azi, maine, o ora de acum inainte... La fel cum putem sa stim deja ca un roman se termina bine, ca cei doi protagonisti se casatoresc etc., dar asta nu inseamna ca nu ne putem bucura de amanunte sau de felul cum e scrisa cartea.

Cand am citit prima parte a postarii am zambit: era clar ca omul despre care scrieti nu-si dusese "rationamentul" pana la capat. Altfel nu s-ar fi retras din lume, ci s-ar fi sinucis. Era evident ca undeva in mintea lui el era cumva exceptia de la regula zadarniciei generale. Lucru confirmat de ironia ultimului rand.

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
Sunt impresionat de analiza pe care o faceți și mă bucur că suntem prieteni. Viitorul rău și crud poate fi anticipat, dar momentele de fericire care ne așteaptă nu pot fi prevăzute.