miercuri, 8 octombrie 2014

”Corbul” de Edgar Allan Poe, într-o nouă traducere


Edgar Allan Poe

       Astăzi, 7 octombrie, se împlinesc 165 de ani de la moartea niciodată elucidată a marelui scriitor american Edgar Allan Poe. Cum l-am putea omagia mai bine decât reproducând capodopera lui poetică, într-o traducere mai puțin cunoscută, altfel minunată, traducere pe care am publicat-o în premieră în revista Argeș cu câțiva ani în urmă.

Corbul

de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea 



Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten,  zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.

O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.

Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet;  şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!

Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!

Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!

Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre uşă pluti în zbor –
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!

Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.

M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru  să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.

Aşa  pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă  vreun stăpân, pe care,  cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.

Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.

Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi  fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.

- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc,  sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în  ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.

- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în Ţara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.

Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat  sufletul meu  de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.

 postare preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman ( http://blogdoman.blogspot.ro/ )

3 comentarii:

Scorchfield spunea...

Acum trebuie să beți un cognac...

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
Aveți dreptate, ar fi minunat, dar de vreo trei-patru ani nu mai țin picătură de alcool în casă. E destul de trist. Poate voi ajunge monah, la vreun schit. :) În lipsa băuturii, m-au cam părăsit și prietenii.

Dan Dobos spunea...

Prietenii la betie se cunoaste! :-)