Așa cum, în politică, ”poporul are totdeauna dreptate”, în literatură cititorul instruit face legea. Am pomenit de nenumărate ori faptul că-i admiram pe criticii de la ”România literară” : Lucian Raicu, N. Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion. ( Nu-mi plăcea deloc Mircea Iorgulescu, fiindcă, deși dădea verdicte răspicate în legătură cu cărțile citite, simțeam în textele sale o profundă inadecvare la natura literaturii analizate. Totuși, Mircea Iorgulescu ne-a lăsat un eseu memorabil: Marea trăncăneală. ) La ”România literară”, Gheorghe Grigurcu era mereu contrat și refuzat, fiindcă nu avea gusturi comune cu cronicarii publicației. Deși adolescent, îmi dădeam seama, citindu-l pe Grigurcu, că ai săi contestatari nu prea aveau dreptate. Și iată că Gheorghe Grigurcu a ajuns o legendă a criticii românești, în ciuda opoziției celor care aveau impresia că numai ei făceau ierarhiile. Un lucru similar s-a petrecut cu Marin Mincu, căruia i se refuza orice merit - era socotit, în mod jignitor, un veleitar -, dar care a devenit ulterior mentorul unor poeți excepționali.
Nu comentatorul dă importanță unui tablou care cuprinde posibilele reușite ale unui moment literar, ci acesta din urmă vorbește despre valoarea/credibilitatea celui care scoate în față anumite cărți.
P. S. Dumitru Augustin Doman îmi semnalează faptul că Gheorghe Grigurcu scrie cronică literară de peste 50 de ani. E o performanță incredibilă, fabuloasă. Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a reușit să ajungă la o cotă inaccesibilă altor muritori, fiindcă n-a făcut niciodată politică literară - adică n-a reprezentat, avocățește, interesele unui scriitor, unui grup sau unei găști literare - și n-a făcut caz de orgoliul critic, o sintagmă moștenită de la generația '60, denumind neinspirat simpla vanitate care îi spune unui critic că el are totdeauna dreptate, că este deopotrivă sacerdot și judecător, pentru că dă verdicte și își păstrează harul de a boteza chiar după ce săvârșește cele mai crunte păcate. În realitate, cronicarul nu oferă judecăți, ci își dă cu părerea, în limitele gustului său, despre cărțile pe care le citește, fiind un mediator dezinteresat între cititor și operele ieșite din orizontul de așteptare al ultimului. Adevărata problemă care se pune este a demnității și a credibilității criticului care nu urmărește să-și asigure, prin scris, relații bine plasate și nu încearcă să-i umilească pe cei care n-au poziții administrative profitabile. Ion, Cronică de familie și Moromeții nici n-au nevoie de intermediari - sunt citite de mii de oameni care nu deschid revistele literare -, dar Craii de Curtea-Veche, Cartea Milionarului, Dicționarul onomastic/Toxicologia, Vânătoarea regală, Matei Iliescu și Animale bolnave/Bunavestire ar trebui să beneficieze de serviciile unor interpreți cel puțin onești. Nu numai scriitorul este un explorator de noi teritorii artistice. Criticul autentic este un descoperitor al lumilor deja plăsmuite, pe care le identifică, le dă un nume, le justifică mod inteligent și le introduce într-un scenariu inventat de el. Prozatorul/ poetul este un alt Columb în căutare de pământuri virgine, în timp ce comentatorul își rezervă rolul lui Amerigo Vespucci.
Gheorghe Grigurcu n-a avut/n-are vanitatea învățătorului care se mișcă între hotarele unor programe impuse, dând peste degete elevului/scriitorului care face compuneri atipice, nerespectând un plan de idei plauzibile. Gheorghe Grigurcu a căutat necontenit și a găsit texte noi, fascinante, demne de a fi reinventate.
4 comentarii:
Dragă Șerban, cam ăsta e diagnosticul corect. Gheorghe Grigurcu este singurul critic care a depășit 50 de ani de când scrie cronică literară fără încetare. Dacă nici el nu are o ierarhie, atunci cine?...
Maestre DAD,
Gheorghe Grigurcu este de-acum o figură mitologică, ajungând la o recunoaștere unanimă. În timp ce cronicarii din generația lui au scris bine despre poeții de aceeași vârstă cu ei, Gheorghe Grigurcu a scris strălucit despre toate generațiile. Iar contactul cu tinerii care vin din urmă este cea mai terbilă probă pe care el, singurul, a trecut-o cu succes. Jos pălăria!
mă număr printre cei care l.au avut ca mentor în poezie pe Gheorghe Grigurcu.
l-am cunoscut pe când aveam 20 de ani iar domnia sa 40.l-am cunoscut în "urbea de pe criş" cum spunea în prefaţa cărţii mele strigăt din copilărie. mi-a duc aminte primul meu autograf pe care i l-am oferit prin 1977 pe un grupaj de versuri apărut în revista ţara visurilor noastre din oradea.m-a îndrăgit mult fapt din care s-a născut prima prefaţă la cartea mea "Adevărul din cuvinte"-1985,apoi o a doua prefaţă la cartea "Strigăt din copilărie"-1994 şi mai apoi câteva spicuiri şi comentarii incluse în cartea moartea, un fluture alb-2015. legătura pe care am păstrat-o foarte mulţi ani, prin scrisori şi alte forme de corespondenţă, cu Gheorghe Grigurcu,chiar şi după mutarea la Tg. Jiu, mă face să cred că fără domnia sa poate nu aş fi publicat cele câteva cărţi care-mi poartă semnătura.
a fost este şi-mi va fi un prieten de suflet
cu sinceritate,
teodor dume,
Teodor Dume,
Vă mulțumesc pentru emoționanta intervenție. Gheorghe Grigurcu este unul dintre marii noștri poeți și critici, una dintre cele mai proeminente personalități ale epocii în care trăim. Discreția sa nu ne împiedică să-i recunoaștem valoarea. Mă bucur pentru dumneavoastră. Ceea ce povestiți confirmă ceea ce știam despre Maestrul nostru, un adevărat model pentru toate generațiile de scriitori.
Trimiteți un comentariu