duminică, 18 ianuarie 2015

Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

6 comentarii:

Augustin spunea...

Mulţumesc pentru includerea mea în această postare! Dar, nu citesc doar contemporani. Recitesc până la pierderea minţilor (v. Don Quijote) chiar Don Quijote... Citesc în fiecare dimineaţă, la ora 5,00, trei-patru capitole din Biblie. În rest, alături de două şiruri de cărţi primite, unul la redacţie şi unul acasă, mai am unul acasă din care recitesc exclusiv pentru sufletul meu. Uite ce am în acest şir acum: Doamna Voltaire de Teodor Mazilu, Jurnalul lui Lev Tolstoi, Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţân, Maestrul şi Margareta, Schiţele şi povestirile lui Caragiale (ediţia Ion Vartic), vol. III din Cronică de familie a lui Petru Dumitriu, Însemnările lui Malte Laurits Brigge ale lui Rilke, Opere de Cehov, Nuvele şi povestiri de Bunin...
Pe lângă vodcă sau palincă, mă ameţesc cu aceste lecturi. Recomand tuturor.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Îți mulțumesc pentru inefabila intervenție și îți cer scuze pentru lipsa de nuanțe a ideii. ( Am modificat, cred că acum e în regulă.) Vrusesem să subliniez că, în altruismul Domniei Tale, îi citești pe compatrioții pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Cred că suprema dorință a unui autor este să fie citit de Domnia Ta și de încă doi-trei scriitori/critici. Restul sunt aranjamente și jocuri de carieră.
Te invidiez prietenește pentru lecturile de gală de care te bucuri. Am și eu niște teancuri de cărți pe lângă mine, dar cele șase ore petrecute zilnic la școală, în picioare, cu creta în mână și vorbind într-un nor gros de praf, mă obosesc peste măsură și îmi lasă puțină energie la dispoziție. Bukowski își punea problema că, dacă ar avea de ales între femei - avea cu nemiluita! - și băutură, ar fi renunțat la femei. Dacă ar trebui să optez între citit și scris, mi-e teamă că n-aș mai scrie.
Te îmbrățișez cu smerenie.

Andreea Toma spunea...

E minunat să citești, și mie îmi vine greu să înțeleg lipsa de interes a unora față de cărți în favoarea unor activități care nu le aduc niciun folos sufletesc sau intelectual. E adevărat că nu putem fi toți pasionați de același lucru, însă a citi mi se pare o activitate esențială ce n-ar trebui să lipsească din programul nimănui- măcar câteva pagini pe zi sau la două zile și tot ar însemna ceva. Poate chiar ar schimba cu ceva lumea. Dar eu visez, știu că așa ceva nu e posibil. Și constat că nici eu nu am atâta timp pe cât mi-aș dori să citesc în fiecare zi. Sau poate citesc prea greu, mă aplec mai mult asupra fiecărei fraze și de aceea înaintez greu.
Îți mulțumesc pentru apreciere, pentru menționarea mea în acest articol pe care l-am citit cu multă plăcere. Iar când spre sfârșit mi-am vazut numele acolo, m-am simțit emoționată și am zâmbit. O seară frumoasă!

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
Faptul că tu citești și scrii cu atâta pasiune face mai frumoasă lumea în care trăim. Trebuie să-ți mărturisesc că, deși nu te cunosc decât din scris, ocupi un loc special în inima mea.

ștefan s. spunea...

Bine ați zis: ,,Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală?”... Din păcate, cu normalitatea stăm noi mai prost în ultima vreme!
Toate cele bune, domnule Șerban Tomșa!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Acum e normal să fii prost, în sensul vechi al cuvântului, adică ignorant. Dintre analfabeți se ridică șmecherii care cred că totul le este permis. Iar normalitatea veritabilă apare ca o nebunie, într-o societate în care am ajuns să ne furăm și chiloții de pe noi.