vineri, 5 februarie 2016

Toate pisicile sunt ale mele sau despre cum se supără oamenii deștepți

*Când merg cu mașina prin trista câmpie Găvanu-Burdea ( până și buruienile cresc într-n stil meschin, sunt mici, chircite) și văd câini și pisici abandonate, mă simt responsabil pentru soarta acestor ființe atât de afectuoase și de fidele, dar tratate cu cruzime de stăpânii lor. Simt că toate sunt ale mele. Când și când îmi dispare câte un motan. Cetățeni care au porumbei, pun capcane și ucid pisicile sau le pun în saci și le aruncă prin orașe. Am tresărit când am văzut pisica salvată de Elena Udrea : semăna până la identificare cu Mitea al meu, dispărut în primăvara trecută. În poarta unei școli dintr-o localitate învecinată, l-am recunoscut pe Ochi-Aurii, un motan negru, cu coada groasă și cu ochii ca aurul goților. Am oprit mașina și l-am chemat. A stat și m-a privit îndelung, dar s-a speriat și a fugit când am vrut să mă apropii de el.
     * Am scris deunăzi despre cărțile blestemate. Am uitat să spun că nu mi-a trecut nicicum prin minte să le dăruiesc prietenilor sau celor care nu mă simpatizează. Un cunoscut filosof și editor, care a cam luat-o razna cu promovarea cărților publicate de el, primise în dar o mai multe sticle de vin, de la șeful unui serviciu de informații. Cum omul e pățit - a fost urmărit de Securitate- , a bănuit că partenerul său de dialog vrea să-l otrăvească. Așa că a luat frumos vinul și l-a dat, spre consum, prietenilor săi. Ăia, fericiți că a dat norocul peste ei, l-au sorbit repede. Filosoful n-a pus pe limbă nicio picătură și a urmărit curios manifestările tovarășilor săi. Aștepta să-i vadă prăbușindu-se și bâțâind din picioare. Cine nu s-ar mândri cu un asemenea prieten?
* De ce le erau grecii superiori romanilor? Fiindcă, spre deosebire de latini, practicau autoironia. Pe românește, romanii știau doar să râdă de alții, însă grecii erau capabili să râdă și de ei înșiși. Nici nu se dădeau în stambă când erau luați peste picior. Atenție, mă refer la eleni, nu la grecii de azi, care, ca și turcii, arabii și africanii, sunt foarte impulsivi și îți sar la gât la cea mai mică înțepătură. I-am cunoscut pe toți, în campusul studențesc Grozăvești.
- Fii atent la cei care se supără ușor, mi-a spus o prietenă, psiholog, pe care am revăzut-o recent. Evită-i cât poți!
- Păi și eu mă supăr, i-am răspuns. Orice om se supără, dacă i se face o nedreptate sau vede  că nu se respectă, în mod repetat, regulile bunei-cuviințe. Atenție, n-am zis nimic despre valoare, pentru că aproape tuturor ne este greu să o recunoaștem la alții. 
- Mda. Să reformulez. Toată lumea se supără, dar e important cum reacționează fiecare la supărare. Una e să fii civilizat în continuare, dar să nu mai te apropii de omul care te-a jignit din nimic și alta e să iei foc ca o precupeață și să-l vorbești de rău, pe toate șanțurile, pe presupusul tău dușman. Ia spune,  obișnuiești să te recunoști în zisele unora și să iei foc?  Vrei ca toată lumea să-ți facă pe plac și lucrurile să iasă numai cum îți convine ție? Ți se pare că unii se referă la tine în anumite împrejurări? Îți ponegrești amicii? Fii atent că paraponul ăsta ascunde un complex urât.  E preferabil să-ți ții gura, fiindcă și un prost îți poate citi caracterul. Îți aduci aminte de textul lui Gogol, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici? Trebuie să te examinez serios, să văd dacă nu ești cumva un Ivan Ivanovici! He, he, he, he!”
Atunci mi-am amintit de versurile lui Eminescu, din Scrisoarea III : ”Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/Îți aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.” Poetul se referea clar la Ion Ghica și C.A. Rosetti, personalități de care unii junimiști erau foarte apropiați. Dar ei s-au amuzat copios, înțelegând că ficțiunea nu poate fi judecată ca un articol de ziar. Iată ce notează Maiorescu : ”La cetirea acestor din urmă versuri cu aluziile transparente la Ion Ghica și la prezidentul Camerei C.A. Rosetti, Panu întrerupe și strigă cu un fel de aer procurorial: «Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în Convorbiri literare.» Râsul homeric trezit de această cerere l-a făcut pe Panu să părăsească adunarea, și de atunci nici n-a mai asistat la vreo întrunire a «Junimii». Radicalii, când ajung în funcții ale Statului, devin ușor despoți.” Nu cunosc reacția lui Ion Ghica și poate că lui C.A. Rosetti nu i-a picat bine atacul vulgar al lui Eminescu. Dar fiii omului politic - altă generație! -, ei înșiși cu ”ochi de broască” (i-am văzut în fotografii), i-au ridicat lui Eminescu prima statuie.
   În 1933, la apariția Locului unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu a scris, pe nedrept, că în carte ar fi ”însuşi locul comun al mai tuturor romanelor sociale” sadoveniene”. Considera că textul e o autopastişă, identificând în acesta  „o senzaţională carte de autoimitare”, cu ecouri din Anatole France. Să nu uităm că vorbea despre Sadoveanu, scriitor cu o operă copleșitoare prin vastitate și valoare. Cronica lui Pompiliu Constantinescu a fost considerată, la vremea respectivă, un act de viață literară normală. Dacă a citit cronica, mai mult ca sigur că Sadoveanu n-a fost încântat. Dar e posibil să nici nu-l fi interesat părerea criticilor literari. Cert e că n-a zis nimic.
E lucru mare și educația asta!

Niciun comentariu: