miercuri, 27 aprilie 2016

Cartea unei vieți


          Cum poți justifica o viață?  Când poți spune că n-ai trăit degeaba? Sigur, mă refer la cei care trăiesc în aerul rarefiat al marilor idei, fiindcă, vorba lui Mircea Cărtărescu, despre eșec vorbesc numai învingătorii. Altminteri, orice familist cu un cont bancar substanțial, cu mașini, vile și femei la grămadă, spune că el e realizat, iar Nichita, bunăoară, a fost un ratat. La o petrecere de acum un sfert de veac, un inginer mucalit, Ursea, mi-a zis aceste cuvinte memorabile : ” Crește unu' douăzeci de porci și zece tauri și pe urmă spune că nu mai aveți niciun merit, dom' profesor!”
         Va fi avut Beethoven sentimentul zădărniciei?
         Dar Kant și Hegel, doi dintre cei mai mari filosofi care au existat vreodată?
         A fost mulțumit Michelangelo după ce a terminat Capela Sixtină?
         Știm sigur că Leonardo a căutat continuu drumuri noi și a finalizat puține lucrări.
         În ceea ce mă privește, aș fi împăcat dacă aș fi scris povestirile lui Cehov sau unul dintre romanele : Suflete moarte, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Conjurația imbecililor, Orbirea, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Ora de germană, Relatare despre regele David, Deșertul tătarilor. Dacă ar fi să aleg unul singur, mi-aș călca pe inimă și m-aș opri la Conjurația imbecililor. (Firește că în România de azi niciuna dintre aceste cărți n-ar fi avut niciun ecou. ) Din cauza unor conjuncturi nefericite, am fost un întârziat, m-am rătăcit tot timpul și am descoperit poteca foarte târziu. Dar oare chiar asta e calea?  Și acum, în timp ce elevii mei îmi povestesc că se visează prin baruri, visele mele mă poartă pe străzi întunecoase, necunoscute, neliniștit că n-am prins cursul ținut de un mare profesor sau că am încurcat drumul către o bibliotecă.  Dar aș fi fost fericit dacă aș fi putut avea existența magică a lui Axel Munthe și aș fi scris Cartea de la San Michele. Să nu fii mare scriitor, dar să fii atât de împlinit ca om, cum a fost acest suedez uluitor, mi se pare suprema reușită a unei vieți. N-am găsit nicăieri o conștiință mai evoluată și un omenesc mai copleșitor decât în Cartea de la San Michele. 


2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Să te îndoiești e omenesc, prea omenesc. Da, aceasta e calea ta, altfel nu te-ai întreba și frământa, așa cum nu cred că te-ai rătăcit, ci doar că ai ajuns într-un moment în care îți tragi sufletul înainte de o nouă ascensiune.
Mult succes!

Şerban Tomşa spunea...

Miron Dan,
Mă rătăcesc tot timpul când adorm. Sunt pe străzile unui mic oraș ( am recunoscut, pe net, niște clădiri din Antalia și din Istambul : reminiscențe din penultima reîncarnare, când am fost alchimist) și nu reușesc să ajung la timp undeva unde mă așteaptă o treabă legată de cărți și de învățătură.
”Călugărul Negru” este alegoria căutării unei identități, în condițiile în care imagini din alte vieți se amestecă insistent cu scenele din realitatea de acum.
Mulțumesc!