joi, 9 aprilie 2020

Unele cărţi se scriu singure. Răspuns la o anchetă literară, iniţiată de Constantin Piştea



          Orice carte reuşită este un miracol. Poate de aceea G. Călinescu spunea că o carte trebuie să fie lăsată aşa cum a ieşit, ca o entitate vie, care ar fi mutilată de orice intervenţie ulterioară.
Aş face mai întâi distincţia între scrisul de mână şi cel realizat la maşina de scris ori la calculator. Primul e impregnat de energia şi de personalitatea scriitorului, celălalt păstrează o legătură mai slabă cu spiritul care concepe textul. Marquez spunea că dacă ar fi avut de la început o maşină de scris electronic, ar fi scris cărţi mai multe şi mai bune. Realitatea e că stilul său a devenit mai alert, însă comercial cât încape. Cărţile autorilor care scriau cu pana de gâscă erau minuni adevărate. Scriitorul avea de la început limpezite, în cap, acţiunea şi personajele. Totuşi, unii se chinuiau. Rebreanu scria şi rescria de multe ori până se apropia de variant finală, pe care o transcria frumos, pe un registru liniat. Camil Petrescu făcea nenumărate corecturi, încât ajunsese spaima tipografilor. Eugen Barbu a scris şi rescris Groapa de treisprezece ori. Soţia lui Lev Tolstoi a transcris Război şi pace de şapte ori. Aceluiaşi Barbu i-a luat şase ani să termine Săptămâna nebunilor. Bulgakov a scris Maestrul şi Margareta în zece ani. Un romancier are nevoie de timp şi de răbdare. Dacă scriitorul are o slujbă dificilă, îi este greu să scrie ceva care să rămână.
Ultima mea carte scrisă de mână a fost Gheţarul. A fost copiată la computer de cineva care mi-a lăsat sute de greşeli. Unele au supravieţuit şi celor mai atente corecturi. Aşa că mi-am scris următoarele volume direct la computer, tastând cu… un singur deget: Călugărul Negru, Supraveghetorul şi alte povestiri, Casa noastră cea de toate zilele, Ninge la Iasnaia Poliana. E un efort considerabil. Totuşi, în mod paradoxal, cărţile scrise de mână, cu excepţia Gheţarului, sunt mai slabe decât cele concepute la calculator. Profit de ocazie pentru a mă dezice public de Biblioteca lui Noe şi de Maimuţe în haremul nopţii, care sunt doar nişte exerciţii minore, în vederea scrierii Gheţarului, adevăratul meu debut.
Scriu o carte în cel puţin doi ani. Un an-doi îmi sunt necesari pentru refacerea şi corectarea textului. Până acum am lucrat numai sâmbăta şi duminica, în condiţiile în care am avut un serviciu foarte solicitant. ( În urma unor probleme de sănătate pe viitor voi fi nevoit să scriu doar vara, aşa că perioada se va lungi.)  Am rescris Călugărul Negru de trei ori. Repet, folosesc un singur deget. În cazul celorlalte opuri, a fost nevoie numai de modificări minore ori de scoaterea unor pasaje. Din Casa noastră cea de toate zilele am scos douăzeci de capitole. La unele cărţi lucrez mental încă multă vreme după ce acestea au apărut. De aceea rareori, în cazul meu, variant pe hârtie este şi ultima.  Consider că cele mai multe cărţi semnate de mine sunt neterminate. O ediţie nouă ar rezolva problemele.
Un lucru interesant se întâmplă cu povestirile. Acestea ţâşnesc direct din inconştient şi de cele mai multe ori n-au nevoie de modificări. Înlocuiesc unele cuvinte şi îndrept erorile de literă. Sunt cărţi care se scriu singure.
Concluzia e că nu există o lege a modificărlor, universal valabilă. Cu cât o carte e scrisă cu mai multă plăcere, cu atât are nevoie de mai puţine modificări. Dar marile reuşite literare presupun o muncă sisifică, de modificări şi rescrieri.


Niciun comentariu: