miercuri, 17 decembrie 2008

Statuile au ceva înfiorător

De când mă ştiu am avut o teamă ciudată de câte ori am privit o statuie. Statuile din marile oraşe au, în aspectul lor întunecat, ceva înfiorător, terifiant. Copil fiind, mă plimbam cu tatăl meu prin Bucureşti şi aruncam priviri îngrozite monumentelor semeţe şi negre pe lângă care treceam. Se ştie că majoritatea statuilor sunt turnate în bronz. Metalul oxidează şi operele de artă capătă o înfăţişare funerară. Îmi părea că pe socluri sunt morţi împăiaţi, înnegriţi de ploi şi de vânturi. Altceva este cu statuile greceşti şi romane care au fost dăltuite în marmură. Sunt albe, frumoase, pierzându-şi în eter corporalitatea grosolană specifică sculpturilor realizate în metal. Se pare că grecii şi romanii le vopseau în culori aprinse, le machiau şi le împodobeau. Lucrul mi se pare acum de prost-gust. Noroc că până la noi a ajuns doar albul imaculat al pietrei... Au rămas îngrozitoarele statui moderne, parcă frecate cu funingine, lipsite şi ele de cel mai elementar bun-gust. ( Total diferită este cealaltă artă plastică, pictura...) Când generalul Charles de Gaulle a ajuns Preşedinte al Franţei, l-a numit ca ministru al culturii pe marele scriitor Andre Malraux. ( Miniştrii noştri sunt mâncători de... ceaţă şi textieri de muzică uşoară... ) Ştiţi care a fost prima acţiune a lui Malraux, în calitate de ministru ? A vopsit toate statuile din Paris în alb...

Un comentariu:

George spunea...

Serban, te-ai gandit vreodata sa sculptezi? Nu zic sa o faci cu geniul cu care scrii, dar ai putea sa te imprietenesti cu teama de statui. Nu cred ca unui creator ii e frica de creatia lui.

In plus in termeni practici efortul fizic de tipul asta invigoreaza, odihneste mintea.