Vă mai amintiţi de versurile lui F. Villon ? Într-adevăr astăzi ninge mai puţin decât odinioară. În zonele electrificate, bunicii nostri au văzut, în secolul trecut, ultimele turturele şi ultimile păduri de goruni şi de ulmi... În locul păsărilor amintite au apărut guguştucii ( veniţi din nordul Italiei), iar plopii au luat locul celorlalţi arbori. Colegii mei care au în jur de 60 de ani povestesc că, în vremea copilăriei lor, nămeţii se înălţau până în vârfurile copacilor şi depăşeau acoperişurile caselor... Se dădeau cu săniile pe derdeluşuri făcute pe trunchiurile celor mai înalţi salcâmi... N-am apucat acele timpuri fericite. Totuşi, când eram copil, începea totdeauna să ningă la începutul lui noiembrie, iar zăpada se topea negreşit în primele zile ale lui martie. Zăpada atingea 1-2 metri şi se ridica de o parte şi de alta a pârtiei, ca două ziduri albe, compacte. Unde sunt şi zăpezile, şi liniştea, şi fluturii, şi libelulele, şi omenia, şi bunătatea oamenilor, şi bunul-simţ, şi credinţa, şi frumuseţea naturii de odinioară ?
P.S. N-am îmbătrânit şi nu sunt anacronic : iubesc numai ce este frumos şi înălţător uman...
Un comentariu:
uite, Serban, am apucat zapezile de altadata:))
Trimiteți un comentariu