miercuri, 29 octombrie 2008

Profesorii aşteaptă măriri de salariu de la... dl. Goe

Un amic îmi propunea o temă de reflecţie : dacă profesorul mai poate fi un model pentru elevi. Sigur că putem analiza, nuanţa, aproxima şi descrie poziţia profesorului care predă la o clasă de elevi care au haine de firmă, telefoane de lux şi vin la şcoală în maşini de fiţe. Esenţialul este că profesorul este perceput, în aceste condiţii, ca un om de serviciu. De fapt, întrebarea corectă este : îţi poate fi model un om de serviciu, chiar în condiţiile în care este un erudit ? Cu un salariu de mizerie, cu hainele lucite de atâta purtat, cu ghetele scâlciate, uneori nebărbierit, mereu cu grija facturilor neplătite, mereu surprins de ploaie fără umbrelă, îmbătrânind în râsul şi în dispreţul nu numai al copiilor, ci şi al părinţilor şi întregii societăţi, ce pretenţii poate emite dascălul ? Îşi permite, nesimţitul, să le spună copiilor să înveţe, să le pună note mici şi, oroare, să îi lase repetenţi. Şi ei, copiii, sunt încă din burta mămicilor lor mai deştepţi decât profesorii care nu-i apreciază cum se cuvine. Vă mai amintiţi cât de "deştept" era dl. Goe ? Cât de mult îl admirau "mamiţa", "tanti Miţa" şi "mam-mare" ? Ei, bine, dl. Goe a crescut mare, a devenit politician, lider de partid ( chiar dacă nu vorbeşte corect româneşte, omiţând, de pildă, totdeauna prepoziţia "pe", când aceasta precedă pronumele relativ "care" cu funcţia de complement direct) şi... prim-ministru. Păi, nu vă daţi seama că profesorii sunt utopici, aşteptând o mărire de salariu tocmai de la dl. Goe? Mă gândesc câte umilinţe va fi îndurat Tăriceanu din partea profesorilor săi, în condiţiile în care motociclistul nostru are minte şi exprimare de troglodit... Dar ce-i pasă ? Are bani, jucării (motociclete şi maşini) şi multă nesimţire... Pe deasupra şi putere politică...Mai poţi să te pui cu el ? Profesori, luaţi-vă adio de la măriri, atâta vreme cât prim-ministru este dl. Goe, un ipochimen care vă urăşte din tot sufletul !

P.S. E curios, totuşi, că profesorii şi învăţătorii sunt detestaţi de 90% dintre foştii lor elevi... Să fie şi vina lor ? În altă ordine de idei, am constatat, pe pielea mea, că românii consideră că munca unui profesor nu trebuie remunerată. Neavând efecte perceptibile cu ochiul şi pipăibile cu mâna ( ca, de exemplu, munca zidarului), efortul dascălului nu trebuie răsplătit. Omul de la catedră poate trăi cu vânt. Dacă nu-i convine, să se lase de meserie : mai scăpăm şi noi, şi bieţii elevi de o pacoste...

duminică, 26 octombrie 2008

Un actor fabulos

Stefan Iordache este un actor fabulos care face din teatru un miracol. Este miracolul vietii si al artei adevarate. (Marii actori se formeaza in teatru; in cinematografie pot avea succes si insi care nu au nimic in comun cu actoria.) Expresiv, inspirat, firesc, plin de forta si de autenticitate, Stefan Iordache te face sa te bucuri ca te-ai nascut pentru a-l putea vedea jucand. Personajele sale sunt vii, extrem de convingatoare. Pentru mine, Stefan Iordache si Ion Caramitru sunt cei mai mari actori romani din toate timpurile. Visez sa-l cunosc pe acest fascinant actor, sa veghem impreuna o noapte si sa privim cum stelele se sting, una cate una, in paharele noastre pline cu... apă.
Exista mari talente native(Gheorghe Dinica, Ilarion Ciobanu,Anthony Quinn, George Constantin),inteligente sclipitoare (Robert De Niro,Ion Caramitru,Richard Gere,Radu Beligan, Mircea Diaconu,),prezente expresive (Paul Newman,Marcel Iures)si actori cu posibilitati interpretative uriase, dar insuficient valorificate (Richard Burton,James Dean, Adrian Pintea).Toti cei mentionati mai sus sunt mari, incomparabili. Ei realizeaza insa (cu exceptia lui Paul Newman) numai anumite tipuri de personaje, ilustrand o zona sau alta a infinitului spectru artistic care este teatrul(sau filmul), fiind limitati de inzestrarea lor oarecum unilaterala.Ei, bine,Stefan Iordache are toate insusirile la care deja m-am referit : naturalete si talent, inteligenta si intuitie artistica, prezenta scenica, voce inconfundabila. Si, desigur, munca, munca, munca.Poate ca nimeni nu a reusit sa intruchipeze personaje atat de complexe precum Stefan Iordache.Jocul sau se desfasoara in cerurile marii arte. E greu sa spui despre cineva ca este cel mai mare actor, fara sa-i nedreptatesti pe altii. Totusi, se poate spune ca,in spatiul romanesc, Stefan Iordache are cele mai impresionante realizari scenice si cinematografice. Repet : as vrea sa cunosc aceasta legenda vie si sa stam la povesti o noapte intreaga, in timp ce afara viscoleste. Jos palaria, Maestre!

P.S. Precizez că articolul a fost scris când actorul era încă în viaţă...

miercuri, 1 octombrie 2008

Petru Popescu - un mare scriitor

Foarte multă lume nu-l cunoaşte pe Petru Popescu ! E un adevăr nu trist, ci tragic. L-am văzut pe un post de televiziune pe cel mai talentat romancier român din ultimii patruzeci de ani ( şi poate din toate timpurile ! ) şi m-a cuprins o stare greu de definit. Astăzi când toţi telespectatorii ştiu cine este Alina Plugaru şi ce suge Monica Columbeanu, când Mircea Badea face, prin comparaţie cu ele, figura unui gazetar de geniu, când în manualele şcolare se lăfăiesc autori care au scris mai multe cărţi decât au citit, când Elodia e celebră, în timp ce mari poeţi ca Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin,Ioan Es. Pop sau Ion Mureşan sunt aproape anonimi( televiziunile s-au ocupat de Ion Stratan numai când acesta s-a sinucis !), când nişte genii ca Ştefan Bănulescu şi Ştefan Iordache au murit aproape în sărăcie, pare firesc ca oamenii să nu-l cunoască pe cel care ar fi putut schimba evoluţia romanului românesc, Petru Popescu. În ce lume trăim ? Normal ar fi fost ca fiecare dintre noi să fi citit măcar cele două romane care l-au făcut celebru : "Prins" ( 1969 ) şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei" ( 1970 ). Mie mi-au plăcut şi "Sfârşitul bahic" ( 1972 ) şi "Copiii Domnului", cărţi mai puţin apreciate de critici, dar infinit superioare volumelor de proză semnate azi de, să zicem, Mircea Cărtărescu... E adevărat că "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi" mi s-a părut mai puţin realizat artistic, dar asta nu înseamnă nimic. În cele ce urmează, vom examina atuurile pe care le-a avut Petru Popescu şi care ar fi putut face din el, alături de Alexandru Ivasiuc (mort la cutremurul din 1977 ! ), cel mai mare scriitor român al timpurilor noastre.
Petru Popescu s-a născut în 1944, a absolvit liceul "Spiru Haret" în 1962 şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia de limbi străine, pe care o termină în 1967, cu specialitatea "limbi străine". Trec peste primele volume, neinteresante literar, publicate de scriitor. Se ştie că 1968, 1969 şi 1970 au însemnat ani de vârf pentru romanul românesc, aşa cum , în perioada interbelică, a fost anul 1930. Nu are rost să fac un pomelnic cu cele douăzeci de romane foarte bune, unele capodopere, publicate în cei trei ani. E suficient să spun că spectrul romancierilor e uimitor de larg : tipăresc romane "mari" scriitori din generaţii mult depărtate în timp, de la Zaharia Stancu ( cu "Ce mult te-am iubit" şi "Şatra"), care avea 66 de ani, până la Petru Popescu( cu "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei"),care avea 25 de ani. Ca să nu lungim vorba, căci nu am de gând să scriu un studiu, vreau să arăt ce a adus nou Petru Popescu în proza românească şi care sunt/au fost atuurile lui.

1.Capacitatea de a povesti alert, cu intuiţii vii şi profunde ale lumii, pe spaţii ample, cu alte cuvinte, talent de romancier.
2.Un nou tip de personaj : tânărul unei generaţii fără idealuri, care trăieşte din plin.
3.Teme noi : spaima în faţa morţii iminente (inginerul din "Prins" are cancer şi mai are câteva luni de trăit); falsul patriotism (în "Dulce ca mierea..."), dragostea eliberată de prejudecăţi.
4.Un erotism direct şi abundent, cu atât mai şocant pentru vremea respectivă, când comunismul era în floare.
5.O sinceritate surprinzătoare, care face pagina scrisă să vibreze de viaţă şi de autenticitate.
6 .Precocitatea. Numai Thomas Mann a publicat "Casa Buddenbrook" (o capodoperă pentru care a luat Premiul Nobel) la 26 de ani.
Din păcate, Petru Popescu a preferat să emigreze în S.U.A. şi să devină scriitor şi cineast american. Acolo a devenit un scriitor de succes comercial, ceea ce, în definitiv, nu e puţin lucru. E păcat însă că în această carieră tipic americană s-a irosit un scriitor unic, cu resurse artistice aproape nelimitate.


P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am recitit romanul "Prins". Pentru vremea când a fost publicat ( şi chiar pentru timpurile noastre !) este, într-adevăr, impresionant.