Fotbalul fără minge şi fotbalul fără fotbal

Mă doare capul. Mă obişnuisem să văd cum echipa mai proastă câştigă un meci sau cum cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile se bate singur.
Dar nici chiar aşa.
A început era Mourinho... Fotbal fără minge şi chiar fotbal fără fotbal. Greţos. Visam o finală Barcelona-Manchester United, dar s-a întâmplat ca în Antichitate, la Jocurile Olimpice din Grecia, în proba de box. În loc de mănuşi, competitorii aveau un fel de potcoave cu care se băteau mai mult în gură. O făceau până când unul dintre ei - de obicei cel care primea mai puţine lovituri ! - se recunoştea învins. Învingătorul era totdeauna desfigurat. Unuia dintre ei, un poet i-a închinat un imn în care arăta că pe Ulise, după douăzeci de ani de războaie şi rătăciri pe mări necunoscute, l-a mai recunoscut câinele, dar pe el, pe învingător, nu l-a mai recunoscut nimeni din propria casă,  după doar un meci de box....
Campionatul nostru a fost câştigat de o echipă pe care o simpatizam mult, dar care s-a specializat în a-i cotonogi pe ceilalţi la propriu : după meciurile cu CFR, toţi adversarii au intrat în spital ! Ăsta da, fotbal ! Au contribuit la succesul măcelarilor şi nişte olteni proşti care au fost pe punctul de a retrograda. ( Strămoşii mei se trag de pe acolo, din Vladimireşti. Asta ca să nu se creadă că mă consider deştept ! )
Nadal l-a învins din nou pe un Federer care nu înţelege că, pentru a-l răpune pe robot, trebuie să înveţe reverul cu două mâini. În treacăt fie spus, Nadal are mai mult caracter şi e mai bine educat decât toţi jucătorii din circuitul profesionist. Dar asta e altă căciulă... El joacă, totuşi, cu mingi "înfăşurate", după expresia înţeleptului Cristian Tudor Popescu, pe care îl simpatizez mult, dar care mă calcă pe nervi şi îmi accentuează durerea de cap... Ce părere aveţi de sintagma " zgura de pe creierul din sufletul lui Federer " ?... Sună asemănător cu ce spunea un prezentator despre un rocker dintr-o formaţie celebră  : " A murit din cauza unui abuz excesiv de droguri..."
Mă doare capul. Mă încearcă bănuiala că nu trebuie să fii o capacitate pentru a deveni un antrenor de fotbal de mare succes. E suficient să fii niţel mai destupat la minte pentru a-l ridiculiza pe un rumegător ca Ferguson sau pe alţii de teapa lui. Şi îl suspectez pe Mourinho că, spre deosebire pe Nadal, nu are deloc caracter...
Şi atunci mă apuc să recitesc Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov.

P.S.  De fapt, am trecut de partea lui Nadal : trebuia să vină şi vremea lui, după atâţia ani de chin. Şi să nu uităm că, în ciuda unor mici imperfecţiuni - când serveşte, scuipă şi se scarpină în fund -, spaniolul are o ţinută plină de demnitate... Din sadism, s-ar putea să intru şi în partidul lui Mourinho : e, totuşi, cel mai inteligent om de fotbal din lume...