Intelectualii și gospodarul

Armata e o perioadă ciudată. Simți că nu mai ai identitate și că, dincolo de regulamente și ordine, poți săvârși orice porcărie. Oamenii care consideră că și-au făcut educația în armată sunt periculoși și toxici pentru semenii lor, din orice punct de vedere am privi lucrurile. Dar nu despre asta voiam să discut.
În armată ești veșnic obosit și flămând. De aceea îl priveam cu invidie pe plutonierul-adjutant, un oarecarecare Pană, care avea cheile de la magazia cu efecte militare, dar răspundea și de alimente. Era un bărbat între două vârste, îmbătrânit înainte de vreme, acru și grobian ca toți subofițerii de acolo. Se purta urât cu noi, care ne socoteam crema armatei române. Eram teriști, intelectualii unității militare : actori, regizori, filosofi, filologi și istorici. În bătaie de joc îi ziceam plutonierului, evident în spate,  „generalul Panenka” :
- Șase, vine generalul Panenka !
- Uite-l și pe boul ăla de general Panenka.
- Vine Panenka, 'tu-l în tablele de pe umăr !
Îmi plăcea îndeosebi cum rostea porecla asta Ștefan Cârje, ajuns cândva prezentator de știri la TVR, unde lucrează, din câte am înțeles,  și în prezent :  apăsat, cu gura plină de bucuria rostirii.
Se pare că „generalul” cam mirosise că ne batem joc de el. Noi, românii, nu suntem ca sicilienii, să repectăm legea tăcerii. Noi suntem delatori prin vocație. Din patru inși, trei sunt turnători. Turnăm unde ne vine la socoteală : la șefi, mai mari sau mai mici, la superiorii pe linie de partid, la poliție, la primărie, în sfârșit unde simțim că le putem face un rău cât mai mare prietenilor noștri.
Așa că „generalul Panenka” vine într-o zi hotărât, ne adună în dormitor, ordonă „ Pe loc repaus !” și ne spune :
- Băi, pufarezilor ! Am văzut că voi vă dați oameni superiori, învățați și vă cam uitați de sus la soldații obișnuiți, de la trupă.  Ce zic eu, mă cam luați și pe mine peste picior și mă batjocoriți când nu sunt de față... De, voi sunteți studenți, oameni cu carte și de familii bune... Poate că ați primit și o educație superioară... Cu toate că nu se vede. Vă văd venind din oraș beți morți... Insecta aia din rândul al doilea - și a arătat către un filosof gras și roșu - venea de-a bușilea, bă, fraților, din oraș, dacă s-a mai pomenit așa ceva !  Iar la masă vă comportați ca niște porci, vă bateți cu castroanele pline cu alimente și mânjiți intenționat mesele și scaunele, în timp ce trupeții, analfabeții ăia, cum îi socotiți voi, se comportă foarte civilizat și mănâncă în liniște și ordonați. În sfârșit... Dar fiindcă voi știți atât de multe lucruri, permiteți-mi să vă întreb și eu ceva. Îmi permiteți ?
- Vă permitem, tovarășe plutonier, a spus actorul Anghel, cu o voce groasă și cu un respect exagerat. Cum să nu vă permitem !
- Atunci, dacă îmi permiteți, spuneți-mi și mie cum se numesc dispozitivele alea cu care se închid ferestrele.
Și ne-a arătat niște mânere metalice.
Am stat și ne-am uitat muți la ele.
- Vedeți ? Nu-i așa că nu știți ?
Apoi cu glasul înalt și puternic :
- Bă, boii dracu', bă, se numesc foraibere, bă ! Iar alelalte se numesc olivere și cremoane, bă ! Vă dați mari oameni, bă, și nu știți nici pe unde călcați, bă ! Duceți-vă dracu de proști și să nu vă mai văd că vă dați aere, că vă bag la carceră !
Și-a lut șapca de pe masă și a ieșit scârbit.
Toate ca toate, dar chestia cu oliverele și cremoanele ne-a lăsat cu gura căscată. Ne făcuse ! Câteva zile, uneori și noaptea, îi vedeam pe camarazi cum ridică degetul arătător al mâinii drepte și rostesc aproape în șoaptă, privind către cer, cu un aer misterios și inspirat :
- Olivere și cremoane...
Astăzi mi-am adus aminte de ignoranța noastră de atunci, fiindcă mi se blocaseră... oliverele și cremoanele de la ferestre...