Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Gândindu-mă la unii dintre noii mei colegi, mă simt mândru și onorat.
Țin să mulțumesc, în mod special, celor care m-au ajutat și care sunt, fără excepție, scriitori importanți ai literaturii române de azi. Nu știu în ce ordine să-i iau, ca să nu supăr pe niciunul. Cred că e corect să folosesc un criteriu cronologic. Așadar mulțumesc următorilor creatori cărora le voi rămâne mereu îndatorat :
Ion Stratan, care nu mai este printre noi și care m-a încurajat în toți anii ( mulți, foarte mulți ) în care nu am scris nimic ;
Tudor Cristea, care mi-a întins o mână în cel mai greu moment al vieții mele și mi-a rezervat un capitol în ultima sa carte ;
Stan V. Cristea, care vegheaza, frățește, asupra destinului meu literar ;
Constantin Țoiu, care m-a comparat, primul, cu Urmuz și a scris vreo trei articole în acest sens, în România Literară ;
Alexandru Cistelecan, care a publicat prima recenzie scrisă cu profesionalism,  dspre Biblioteca lui Noe  și mi-a dedicat un capitol în volumul Al doilea top ;
George Geacăr, autorul primei cronici despre romanul meu de debut ;
Ana Dobre, care a scris cu competență și înțelegere despre tot ce am publicat ;
Valeria Manta Tăicuțu, care a scris, de asemenea,  cu competență și înțelegere despre toate cărțile mele ;
Mădălina Ghiu, care mi-a publicat cea mai importantă carte ;
Radu Aldulescu, care m-a comparat cu Kafka, în Luceafărul, și a dat, prin prestigiul semnăturii sale, o nouă dimensiune acțiunii mele literare ;
Horia Gârbea, care, pe lângă faptul că a scris inteligent despre mine, m-a sprijinit în mod hotărâtor  și a avut cea mai importantă contribuție în  procesul validării mele ca membru al USR ;
Călin-Andrei Mihăilescu, care m-a susținut necondiționat ;
Coman Lupu, care mă onorează cu prietenia lui de aproape 30 de ani ;
Kocsis Francisko, care m-a sprijinit moral tot timpul, deși nu ne-am văzut niciodată ;
Daniel Pișcu, care mi-a sărit în ajutor la cel dintâi semn pe care i l-am dat ;
Gabriela Gheorghișor, Ada Chifor, Liviu Comșia, Dumitru Augustin Doman și Ștefan Vlăduțescu, care au scris cu entuziasm despre mine.
E bine să nu ne uităm niciodată datoriile.
De ce am ajuns aici atât de târziu ? Aș putea să spun : mai bine mai târziu decât niciodată ! Dar sunt dator cu niște explicații. Le voi da pe scurt.
În copilărie visam să ajung scriitor : ca Marquez, ca Ștefan Bănulescu. Nu știu de ce, dar nu-mi plăcea Marin Preda... Am debutat, la 18 ani, în Luceafărul. În același an am obținut Marele Premiu la Festivalul Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. În anii studenției, pe vremea când mă împrietenisem cu Ion Stratan, am scris și am publicat poeme și eseuri. După un an, am început să fiu urmărit de Securitate și am avut un accident straniu, în urma căruia am stat vreo trei luni prin Spitalul Studențesc. S-a ales praful de toate proiectele mele.
Vreo 22 de ani n-am scris nimic.
Am revenit abia în 2003, cu Biblioteca lui Noe.
De aceea, ca scriitor, mă simt cu peste 20 de ani mai tânăr decât sunt în realitate.
Sunt în măsură să depun mărturie că, dacă nimeni nu-i întinde mâna ( așa cum au făcut cu mine Tudor Cristea, Horia Gârbea, Radu Aldulescu și Mădălina Ghiu ), un autor este își ratează țintele, oricât de mare ar fi valoarea lui. Cunosc numeroși poeți și prozatori, rămași anonimi, mai talentați decât foarte mulți condeieri consacrați.
Nu pot prevedea ce-mi va rezerva viitorul, dar am luat câteva decizii importante :
1. Voi rescrie, în întregime, Ghețarul și îl voi reduce la 250-300 de pagini ( poate și mai puține ), din 407, câte are . Voi face operația respectivă după ce voi finisa romanul pe care l-am terminat în această vară.
2. Voi scoate unele capitole din Maimuțe în haremul nopții și voi reintitula cartea  Maimuțele nopții, așa cum intenționasem inițial.
Amin.