O femeie coborând dintr-un autobuz

Viespi apatice sparg boabele de chihlimbar ale strugurilor.
Praf.
Secetă. Brotăceii verzi strigă înnebuniți de sete. Dimineața e toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și îmi dau seama, cu dezamăgire, că el este părintele filmelor de acțiune care ne îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au turnat două straturi de asfalt foarte groase . Ies cu bicicleta să văd dacă voi mai putea ieși, cu Peugeot-ul , de pe străduța îngustă pe care locuiesc. Asfaltul se înalță ca un zid la ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime spoilerul automobilului pe care îl conduc. Mă opresc să discut cu niște bătrâni. Trăncănim o vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în continuare cu mașina mea cea lipită de carosabil, eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și frumoasă ( genul acela care nu îmbătrânește niciodată sau o face foarte târziu și cu multă distincție )  coboară, se asigură pentru a traversa, mă salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în liniștea aceea poleită de ultimele raze ale soarelui îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă încearcă părerea de rău că nu-i pot pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe care să pășească, că nu-i pot  oferi un bilet pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul ei cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în Veacul de singurătate al lui Márquez...