Scriitorul și opera sa

În general, oamenii sunt judecați cu măsuri diferite. Există cetățeni care reușesc să ducă o viață liniștită, ferită de conflicte, de scandaluri și de iscoadele de meserie. În schimb, alții sunt urmăriți cu lupa de toți curioșii dornici să-și vâre nasul unde nu le fierbe oala ( ca de un cârd de câini în călduri ), taxați, judecați și priviți cu ostilitate, chiar dacă nu fac niciun rău nimănui, ba chiar au, în unele cazuri,  merite evidente. Nu li se tolerează însă faptul că se deosebesc net de semenii lor. Omul primitiv nu acceptă diferențele și își rezolvă problemele psihice prin relații conflictuale cu cei care i se par suspecți. În această mocirlă morală specific românească nu contează ce faci : totul se interpretează.
În cazul scriitorilor, lucrurile sunt și mai interesante. Am văzut cazuri în care opera e judecară prin prisma omului. Și invers. Un cunoscut poet optzecist îmi spunea, pe vremuri, că poeziile lui Mircea Dinescu nu au valoare, fiindcă autorul lor ar fi... impotent. Nu știa că un alt coleg de facultate îl considera pe el, pe nemilosul critic, ca fiind lipsit de orice talent și voia să-i spargă geamurile... Opera lui Eugen Barbu are de suferit din cauza omului, imposibil în relațiile cu confrații săi. La fel se întâmplă cu A. Păunescu, M. Beniuc și alții. ( C.V. Tudor nu intră în discuție, pentru că el nu are nicio operă, fiind doar un mâncător de fecale. Sau asta este, în România, singura „creație” recunoscută de toartă lumea ? ) Sunt și situații în care autorului i se iartă totul, pe motiv că are geniu. Un criminal a fost scos din pușcărie, pe vremuri, de Norman Mailer, pentru că deținutul avea talent literar...
Opinia mea este că viața autorului și opera lui ar trebui să fie cântărite separat, iar atenția noastră să se îndrepte exclusiv către cea de-a doua. Dar nu vreau să discut aici acest aspect. Mă gândeam la relația autor-operă, dintr-o anumită perspectivă : care dintre cele două elemente ale ecuației trebuie să  strălucească mai mult în ochii contemporanilor ? Experiența ne arată că singura care rămâne este cartea, iar autorii care și-au dominat cu autoritate creația au intrat, mai devreme sau mai târziu, într-un con de umbră, uneori nemeritat : Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, Paul Georgescu. Când volumele scrise și-au eclipsat creatorul, acesta a avut parte de o posteritate luminoasă : Mircea Eliade ( cineva îl descria, în ultimii ani de viață, ca pe un bătrânel zaharisit, atins de cecitate ), Thomas Mann, Marin Preda ( interesant, totuși, ca personaj ), Blaga, Arghezi, Kafka, Cehov, Buzzati, Canetti, Musil, Gogol, Salinger, Pynchon, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu. S-ar părea că și jurnalele acestora din urmă sunt mai interesante decât ale celorlalți.
Sunt și cazuri în care autorul este la fel de fascinant ca propriile plăsmuiri : Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov, Sartre, Baudelaire, Rimbaud, Cioran, Marquez, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Ion Stratan.
Poate că și viața uni scriitor este tot o ficțiune care atrage un anumit gen de oameni, așa cum resturile alimentare devin ținta unor roiuri de muște. Pentru adevărații cititori, autorul ar trebui să fie, după părerea mea, discret și să stea în umbra cărților sale. Dacă încearcă să obțină un ascendent asupra realizărilor sale artistice, scrierile sale nu au decât de pierdut. Nu spunea un poet că toate  opurile literaturii universale ar trebui să fie considerate anonime ?  (Sunt sigur însă că s-ar găsi imediat niște șnapani care să le revendice...)