„Scene din viața lui Tom Kastelka”

Liviu Comșia

Scene din viața lui Tom Kastelka

      Imaginați-vă o țară în care evenimentele stau sub semnul absurdului, unde timpul se desfășoară de multe ori în sensul invers al acelor de ceasornic, în care voievozii trec granițele timpului și stau de vorbă cu urmașii ca oameni de rând, ieșind din mit și din istorie cu viciile lor cu tot, o țară fantastică în care omul nu prea înseamnă mare lucru, purtând nume ciudate (Indio, Catalan Filosoful, colonelul Amedeo Marshala, zis Bismark, Gonzales Iepuroiu ), o țară nemaiîntâlnită, unde sensibilitatea nu are decât șansa de a te conduce spre alienare, unde cultura este convertită și școala un gulag. Sub acesată cupolă de plumb, cu inserții realiste, precise, ușor de recunoscut, se desfășoară povestea unui scriitor ratat pe nume Tom Kastelka, inadaptatul, rătăcitul prin viață, fără prea multe șanse de a ajunge pe muntele dominat de ghețar, această puritate conservată, care amenință omenirea cu prăvălirea, dar care mereu este îndepărtată ca orice ideal. Această țară fabuloasă se numește România, țară „binecuvântată de Dumnezeu și terfelită de proști.”
       În puține cuvinte, aceasta este povestea din romanul lui Șerban Tomșa, Ghețarul ( Ed. Cartea Românească, București, 2009), profesor în Gratia Teleormanului, care a debutat, în 2003, cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat de Maimuțe în haremul nopții, 2006. Cum vom vedea, este vorba despre un romancier atipic, care propune o proză ușor sofisticată în tehnica narativă, profund inedită în istoria literaturii contemporane, dificil de urmărit chiar și de critică.
     Șerban Tomșa face parte dintre scriitorii care se sprijină, în primul rând, pe construcția epică și mai puțin pe curgerea acesteia în cronologia și logica evenimentelor, care sunt obligate să se supună demonstrației tehnice. Într-n fel, da, scriitorul adoptă tehnica lui Boccaccio, romanul în discuție fiind format din povestiri, unele chiar neterminate, altele duse până la capăt, dar întotdeauna cu o artă scriitoricească care uimește. Avem de-a face cu efectele unui realism magic în compoziție cu secvențe realiste, altele onirice sau simbolice, funcționale toate doar în context.
     Ca în Decameronul, personajele pornesc spre un teritoriu imaginar numit Christiana, la invitația Samuraiului, ins misterios, cu apariții puține, unde se adună toți ratații, pentru că „ Nimeni nu poate ajuta pe nimeni, nimeni nu este prieten cu nimeni.” Aici fiecare încearcă, așa cum îi îndeamnă Catalan, „o urmă în acest univers” și „ să nu distrugă nimic.” Pivotul, ca să zic așa, al acestei experiențe unice, fantastice, este Tom, scriitorul în a cărui minte se desfășoară toate povestirile, după regula realismului magic sud-american, care, dimpreună, coagulează imaginea omenescului din țara fabuloasă în care viețuiesc.Tom însuși sintetizează existența omenească din acest loc : „Am vrut să-i ajut, să le fac pe plac, până când am observat la toți un insesizabil sadism, o plăcere bolnavă de a mă chinui, de a mă tortura, de a face o cârpă din mine.” Or, această mărturisire de un crud realism și tot atât de grav, este „feliat” de însușiri fantastice de felul celor pusev în pagină de Haruki Murakami, prin care voievozii ies din timpul istoric și conviețuiesc cu urmașii, doctorii zboară pe motociclete pe deasupra bolnavilor din saloane, scene care nu fac altceva decât să reevalueze tehnicile romanești cunoscute pentru a imprima lumii reconstruite sensurile profunde ale spiritului uman lăsat în liberă manifestare.
        Romanul Ghețarul al lui Șerban Tomșa este o carte rară, deocamdată unică în literatura contemporană. Nu spun că e desăvârșită, ci doar un mod de a scrie altfel, inedit, surprinzător, spectaculos, cu rezultate notabile în plan estetic. Pentru un cititor onest, însă, e greu de urmărit, fiindcă narațiunea ( pe alocuri mult prea încărcată de sensuri și trimiteri livrești ) nu respectă niciuna din legile știute, trece peste cronologii, deschide povestiri fără să le termine, invitându-ne pe noi s-o facem, sau le împinge pâna la ultimele lor consecințe. Dar, așa cum spuneam, arta prozatorului elimină orice asperitate, orice icnire la trecerea dintr-o povestire în alta sau de la replica lui Tom la cea a lui Ștefan cel Mare. Totul este atât de firesc, încât fantasticul pare că s-a cununat cu realismul atât de drag nouă.

                                         Caligraf, nr. 114, 2010

P.S. Voi lipsi, din nou, două-trei zile...