Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. ( Procesul)
Era seară târzie când K. sosi. ( Castelul)
De pe vasul care intra în portul New york cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de șaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinți pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare zeița Libertății, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară, devenită brusc eruptivă. ( America)
Vasile Lovinescu a explicat, în Al patrulea hagialâc, de ce Mateiu folosea inițiala P. : Pașadia, Pantazi, Pirgu, Pena Corcodușa. La Kafka, lucrurile par, în această privință, mai simple. Mă pune însă pe gânduri decizia scriitorului de a i se arde, după moarte, toate manuscrisele, printre care erau și cele trei uluitoare romane. Poate că niciun alt scriitor n-a realizat, precum Kafka, acel continuum romanesc care transformă o carte într-o lume vie și inconfundabilă, cu legi proprii, oameni, străzi și peisaje, cu pământul pe care se sprijină toate acestea și cu cerul care oglindește inefabilul existenței lor. Și ne gândim la nume grele : Gogol, Dostoievski, Thomas Mann, Steinbeck, Faulkner, Knut Hamsun.
Când a început să scrie, Marquez a vrut să semene cu Kafka. N-a reușit. Păi, cum să semene cu Kafka, am spune noi, un creator ( chiar genial fiind ) care trăiește în umbra și parfumul pădurilor tropicale, cu abundență de fructe aromate, păsări colorate și femei ciocolatii, unde nu e frig niciodată, iar fantomele sunt blânde și întrețin relații cordiale cu cei aflați în viață ? Cum poate să scrie precum Kafka unul care nu a încercat niciodată frigul teribil, foamea crâncenă, singurătatea și demonii ascunși în cețurile Nordului ? Și, mai ales, frica. Milioane de nuanțe ale fricii care nu există în Sudul literar. Venind dintr-o lume cu vrăjitori care sunt robiți simțurilor, Marquez nu putea inventa decât realismul magic. Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos, Romulo Gallegos, Manuel Scorza, Miguel Angel Asturias și Mario Vargas Llosa ( nu-l menționez pe Cortazar, fiindcă el e un artist singular ) nu sunt sortiți să îmbrățișeze absurdul și să ne înspăimânte cu labirinturi, castele, metamorfoze stranii și diavoli cu chip de om. Aceștia au apărut în locurile unde sunt ierni geroase, pe străzile pe care au pășit Gogol, Bulgakov, Dostoievski, Kafka, Canetti, Buzzati, Hoffmann, Goethe, Thomas Mann. Aici e lumea diabolicului, a absurdului și a fantasticului subtil și amăgitor.
Mai sus, în Nordul extrem, unde este numai iarnă, și în cărțile lui Hamsun, Bojer, Waltari și Torgny Lindgren, lumina se limpezește, căpătând nuanța odihnitoare a mierii, iar noi putem visa la femei frumoase și seri când stăm lângă foc, în cabane de lemn, așteptând renii care ne vor bate cu coarnele în ușă.
Nord-americanii nu sunt nici magici, nici fantastici.Cu ochiul lipit de realitate, scriind alert și atrăgător, ei se gândesc în primul rând la cititori. Vor să vândă cât mai multe cărți și de aceea, exceptându-i pe Faulkner și Thomas Wolfe, par de o simplitate dezarmantă. Având un solid substrat psihologic și moderni precum Joyce ( Faulkner), posedând o scriitură impecabilă ( Hemingway ) ori punându-și problemele fundamentale ale existenței omului în lume ( Steinbeck), nord-americanii au pus la punct o piață de carte de invidiat. Trăind într-o societate ipocrită ( ca și a noastră ) care face mare caz de familie și de valori morale, cei mai îndrăzneți dintre ei ( Miller) au fost nevoiți să plece în Europa pentru a-și tipări opurile. Acest sistem bazat pe eficiență financiară va da în cele din urmă nenumărați fabricanți ( pe care i-a exportat și în Anglia ) ai unei noi specii literare, numite thriller, care nu mai are nicio legătură cu valoarea artistică sau cu literatura de calitate. Dar banii curg. Acum câțiva ani, John Grisham câștiga, în medie, 40 de milioane de dolari pentru fiecare carte, incluzând și drepturile de ecranizare.
Și ar mai fi și genul horror care, alături de cel menționat înainte, au pervertit definitiv gustul publicului necultivat. America de Nord a dat, într-un fel, semnalul dispariției marii literaturi.
Dar noi ? Cum suntem noi ? Călduți și realiști. Minuțioși, plictisitori și pedeștri. Primitivi și rurali, când nu suntem urbani și anemici. Literatura română a dat multe romane foarte bune, dar care dintre ele s-au bucurat de un real succes ? Ion și Moromeții, evident. Este exclus ca lui Moromete să-i crească aripi în timp se se deplasează către poiana lui Iocan, iar lui Ion să i se transforme coasa în cine știe ce șarpe malefic, în vreme ce el se iubește cu Florica pe arături. Așa cum nu prea avem sfinți în ceruri, nu avem nici îngeri în romane. Aldulescu e o excepție, evident. Iar la Agârbiceanu și Cărtărescu găsim fantome, strigoi sau schelete hâde. Fiecare personaj pleacă de undeva, se duce altundeva, după repere fixe și stă de vorbă cu oameni care nu ne fac nicio surpriză. Știm ce poate să facă fiecare, dar ne uimesc ocările lor și ne delectăm cu înjurăturile ființelor de pe hârtie : oralitatea este, de la Slavici la Marin Preda, suverană, reprezentând principalul criteriu de apreciere. Ca să-și cultive fanteziile absurde, Ionesco a trebuit să se mute în Franța. ( După cum am arătat recent în două cronici literare publicate în Oglinda Literară și Luceafărul, Radu Aldulescu și Horia Gârbea sunt prozatori rafinați, complicați și moderni, dar ei au fost receptați aproape exclusiv prin prisma realismului, care nu este, de fapt, decât o treaptă necesară în construcția cărților lor.) Ce dacă Mateiu Caragiale, Ștefan Bănulescu, M. Blecher, H. Bonciu, Paul Georgescu, George Bălăiță, C. Țoiu, M. H. Simionescu, Paul Georgescu , Radu Petrescu și H. Bonciu au scris cărți strălucite ? Cei mai mari sunt, după criteriile românești și căcăcioase, Eugen Barbu și N. Breban, fiindcă realismul lor verde și gras e veridic și convingător pentru toată lumea. Dacă Franz Kafka ar fi apărut la noi, ar fi fost comentat cu un superior dezacord sau pur și simplu ignorat, iar cei mai indulgenți l-ar fi pus în spatele unei vitrine de sticlă, într-un Muzeu de Patologie Literară.
Însuși G. Călinescu accepta în silă formulele înnoitoare propuse de diverși autori români, socotind că balzacianismul va fi multă vreme axa estetică a romanului autohton. El însuși a încercat să fie balzacian, dar, din fericire, a reușit numai parțial... În unele medii, unde viața autorului se desfășoară sub ochii cititorilor, s-a ajuns la o lectură de tip jurnalistic. Cărțile sunt „citite” ca niște ziare pline de venin. Niciodată ca povești inofensive. I s-a întâmplat lui Sorin Stoica, au pățit-o Caragiale și Marin Preda. Personajele sunt inventariate și comparate cu membrii comunității : Ghilgameș e Mitică, iar Dante e Costică... Citim romanul lui X, ca să aflăm cine cu cine mai trăiește, cine s-a mai îmbătat, cine e împotriva puterii, etc. Mai mulți scriitori au avut de suferit de pe urma înclinației urâte și întunecate a oamenilor de a scotoci prin viețile altora. Setea de realitate ( de fapt, de mizerie umană ) a românului este de nestins !
Să nu se îmțeleagă că nu-mi plac scriitorii realiști : toți cei citați sunt pe gustul meu, dar nu sunt de acord cu impulsul nostru gospodăresc și lipsit de imaginație de a valorifica unilateral operele literare. Fără a coborî în vreun fel meritele creației artistice ca mimesis, nu resping decât intoleranța la diversitatea de stiluri și de viziuni care trebuie să caracterizeze o literatură sănătoasă.
16 comentarii:
O analiza ponderata si lucida, fara patimi inutile. Mi-a placut mult. Intr-adevar, lumina ce filtreaza in mod diferit in cele doua emisfere, pare sa-si puna decisiv amprenta asupra viziunii artistice. Cat despre noi, romanii... ar trebui sa stam mai mult la soare. :)
Sorin,
mulțumesc. Ai intuit foarte bine că lumina se filtrează diferit în diverse locații literare. Da, avem nevoie de soare și de orizonturi deschise... :)
Kafka... Kafka a fost nefericit. Bine ca e existat macar Max Brod...
Karina,
Kafka știa să zâmbească ?... )
Kafka...era ancorat de o dubla fericire doar de el simtita si multiple trairi interioare...
"Intre alte multe lucruri, tu erai pentru mine si o fereastra prin care puteam privi strazile. Singur, n-as fi putut - cand nu scriu sunt pierdut"
Karina,
da... :)
Apropo, știi că și Radu Aldulescu susține aceeași idee ? Când doi prieteni îți spun că... :)
Da..dar tu te incadrezi cel mai bine in trairile lui interioare... si nu o spun numai eu ci si multi altii care te-au citit...Chiar si tu recunosti asta :
"Q: L-aţi amintit pe Faulkner, dar aţi fost comparat cu Kafka...
Ş.T.: L-am amintit pe Faulkner pentru că şi eu voiam să semăn cu Faulkner. Până la urmă, am scăpat controlul volanului şi am cârmit-o către Bruno Schulz, Bulgakov şi Kafka..."
extras din interviul luat de Claudiu Sorin in: http://www.qmagazine.ro/articole/4441/Cat-castiga-scriitorii-romani.html
Foarte interesant interviul daqr si comentariile de la interviu...
Aproape un truism: într-o literatură cu cât există o mai mare diversitate de stiluri, cu atât aceasta e mai bogată şi, implicit, mai incitantă.
Problema începe să se complice atunci când stilurile sunt inegal afirmate sub raport estetic - cel care e, până la urmă, singurul valabil în artă.
În ultimii douzeci de ani ambele tendinţe, atât cele numite realiste, cât şi cele fantaste au pornit o adevărată ofensivă. În ce măsură lucrările respective au fost o izbândă sau un fiasco, nu mă încumet eu să apreciez.
Totuşi, nu mă pot abţine să observ, poate eronat, două aspecte deranjante:
În ceea ce-i priveşte pe realişti - evident, nu-i cazul tuturor - s-a adâncit pasiunea pentru sordidul cel mai gros, pentru un mizerabilism ostentativ, toate scăldate într-un limbaj care i-ar scârbi până şi pe mitocanii genuini.
În cazul celorlalţi a devenit o modă căutarea la nesfârşit a sinelui - pe sistemul: Oare cine sunt eu? Sunt eu, sunt eu sau nu sunt eu? - printre fantasme dezarticulate, dizarmonice şi, finalmente plictisitoare de moarte.
Sigur, în aceşti ani s-au scris şi cărţi cel puţin bune, dar zgomotul de fond al galaxiei noastre literare s-a manifestat preponderent în cele două tonalităţi de bază amintite. Poate e normal, având în vedere că întotdeauna cărţile mai puţin sau deloc izbutite au fost mult, mult mai numeroase decât cele într-adevăr bune.
Eu unul - ca să nu îmi mai dau atâta cu părerea despre alţii! - am pendulant mereu între magic şi realism. Niciodată n-am reuşit să fiu şi eu un om serios şi să scriu ceva realist până la capăt, făr să-şi bage coada şi fantasticul prin scrierea mea.
Iar acuzatorii mei de bază - neîndoielnic oneşti - au pus fiecare mâna pe câte o ureche de-a mea, fie pe cea din stânga, fie pe cea din dreapta, şi au tras în sensul că:
Prea sunt din cale afară de realist, văzând toate relelele din ţară şi din viaţa asta, luând peste picior cam totul.
Pe de altă parte, ceilalţi mi-au reproşat că abuzez în contrapuncturile mele fantaste de tot soiul de onirisme, de suavităţi siropoase care cad, la o adică, într-un patetic criminal pentru epica romanului.
Poate că nu-i de prisos să spun că faptele cele rele de care mă acuză unii sunt lăudate de ceilalţi şi invers.
Nenorocirea e că nu scriu neapărat pentru anumiţi cititori (deşi am găsit şi oameni cărora le place pe de-a-ntregul textul vreunei cărţi de-ale mele) şi, culmea neruşinării, deşi sunt atent la spusele lor, scriu mai departe cum şi ce mă taie mintea.
Ce să fac, păcatele mele, dacă sunt fermecat de cele mai felurite poveşti pe care le găsesc prin colţurile capului meu - cel pătrat, evident! - şi le urmez cu pasiune? Îmi iau şi eu seama la multe, multe neajunsuri ce se cuibăresc în text şi pierd o grămadă de vreme şlefuindu-l, dar nu reuşesc nicicum să-i mulţumesc pe toţi. Ce-i drept, nici nu-mi fac iluzii în privinţşa asta, deşi, martor mi-e bunul Dumnezeu, mă străduiesc să scriu cât mai bine. În plus, ştiu că de departe cea mai lesnicioasă scuză este să spui că ne eşti înţeles. Am avut şi eu de câteva ori senzaţia că anumite texte de-ale mele n-au fost privite cu suficientă pătrundere. Însă chiar şi în acest caz, cine o fi de vină?
Nu spun toate acestea pentru ca să mă văicăresc - deşi, neruşinat cum sunt, o fac! - ci fiindcă pornind de la dihotomiile mele interioare, extrapolând la o scară cu mult mai vastă şi totodată mult mai profundă, nepotriviri şi fracturi asemănătoare s-or petrece şi în cazul literatruii noastre de azi. Ceea ce vă deranjează pe dumneavostră e faptul că canonul actual - şi cel mai vechi aşişderi - are o anumită înclinaţie, ba chiar şi o anumită tendinţă de polaritate.
În privinţa asta ce să zic? Trageţi nădejde că anumite lucruri se vor schimba. În fond, şi înclinaţia Pământului se mai schimbă, determinând - chiar sobra geologie ne-o demonstrează - tot felul de climate, iar polii magnetici se deplasează încetişor an de an. Iar literatura - mai umană, de! - nu lucrează cu epoci geologice...
Acum poate că o să găsiţi comentariul meu prea din cale afară de personalizat şi prea puţin amănunţit faţă de gama de nuanţări care există în articolul dumneavoastră. Îmi cer scuze pentru acest aspect. Aş fi dorit să spun mai multe în comentariul anterior, dar m-am întins şi aşa foarte tare, iar textul nu ştiu nici dacă a reuşit să vă parvină în integralitatea lui. Asta cu toate că am scurtat din el cât am putut.
Concluzia mea, după toată stufoşenia pe care am comis-o iarăşi, e una destul de simpluţă şi nu e bântuită de nicio sentenţiozitate:
Scriitorul, indiferent c-o fi el realist sau mai înclinat spre fantastic, n-are ce face şi încearcă să-şi urmeze cît mai bine povestea care i s-a înfiripat în minte. (Nu văd pe nimeni să se aşeze la scris zicându-şi: "Acum ia să-i trag eu o capodoperă!". Asta deşi, s-o recunoaştem, fiecare dintre noi speră la o realizare nemaipomenită de când porneşte la drum şi până la punctul final.) Canoanele, ierarhiile şi receptările se mai schimbă. Magia scrierii unei poveşti ca şi marea şi nevinovata ispitire a acestei întreprinderi, rămâne. Cu ce rezultat şi pentru cât timp? Asta depinde de harul fiecărui scriitor.
Primul comentariu al dlui Anton nu mi-a apărut pe blog, dar l-am recuperat de pe mail :
ANTON :
Aproape un truism: într-o literatură cu cât există o mai mare diversitate de stiluri, cu atât aceasta e mai bogată şi, implicit, mai incitantă.
Problema începe să se complice atunci când stilurile sunt inegal afirmate sub raport estetic - cel care e, până la urmă, singurul valabil în artă.
În ultimii douzeci de ani ambele tendinţe, atât cele numite realiste, cât şi cele fantaste au pornit o adevărată ofensivă. În ce măsură lucrările respective au fost o izbândă sau un fiasco, nu mă încumet eu să apreciez.
Totuşi, nu mă pot abţine să observ, poate eronat, două aspecte deranjante:
În ceea ce-i priveşte pe realişti - evident, nu-i cazul tuturor - s-a adâncit pasiunea pentru sordidul cel mai gros, pentru un mizerabilism ostentativ, toate scăldate într-un limbaj care i-ar scârbi până şi pe mitocanii genuini.
În cazul celorlalţi a devenit o modă căutarea la nesfârşit a sinelui - pe sistemul: Oare cine sunt eu? Sunt eu, sunt eu sau nu sunt eu? - printre fantasme dezarticulate, dizarmonice şi, finalmente plictisitoare de moarte.
Sigur, în aceşti ani s-au scris şi cărţi cel puţin bune, dar zgomotul de fond al galaxiei noastre literare s-a manifestat preponderent în cele două tonalităţi de bază amintite. Poate e normal, având în vedere că întotdeauna cărţile mai puţin sau deloc izbutite au fost mult, mult mai numeroase decât cele într-adevăr bune.
Eu unul - ca să nu îmi mai dau atâta cu părerea despre alţii! - am pendulant mereu între magic şi realism. Niciodată n-am reuşit să fiu şi eu un om serios şi să scriu ceva realist până la capăt, făr să-şi bage coada şi fantasticul prin scrierea mea.
Iar acuzatorii mei de bază - neîndoielnic oneşti - au pus fiecare mâna pe câte o ureche de-a mea, fie pe cea din stânga, fie pe cea din dreapta, şi au tras în sensul că:
Prea sunt din cale afară de realist, văzând toate relelele din ţară şi din viaţa asta, luând peste picior cam totul.
Pe de altă parte, ceilalţi mi-au reproşat că abuzez în contrapuncturile mele fantaste de tot soiul de onirisme, de suavităţi siropoase care cad, la o adică, într-un patetic criminal pentru epica romanului.
Poate că nu-i de prisos să spun că faptele cele rele de care mă acuză unii sunt lăudate de ceilalţi şi invers.
Nenorocirea e că nu scriu neapărat pentru anumiţi cititori (deşi am găsit şi oameni cărora le place pe de-a-ntregul textul vreunei cărţi de-ale mele) şi, culmea neruşinării, deşi sunt atent la spusele lor, scriu mai departe cum şi ce mă taie mintea.
Ce să fac, păcatele mele, dacă sunt fermecat de cele mai felurite poveşti pe care le găsesc prin colţurile capului meu - cel pătrat, evident! - şi le urmez cu pasiune? Îmi iau şi eu seama la multe, multe neajunsuri ce se cuibăresc în text şi pierd o grămadă de vreme şlefuindu-l, dar nu reuşesc nicicum să-i mulţumesc pe toţi. Ce-i drept, nici nu-mi fac iluzii în privinţşa asta, deşi, martor mi-e bunul Dumnezeu, mă străduiesc să scriu cât mai bine. În plus, ştiu că de departe cea mai lesnicioasă scuză este să spui că ne eşti înţeles. Am avut şi eu de câteva ori senzaţia că anumite texte de-ale mele n-au fost privite cu suficientă pătrundere. Însă chiar şi în acest caz, cine o fi de vină?
Nu spun toate acestea pentru ca să mă văicăresc - deşi, neruşinat cum sunt, o fac! - ci fiindcă pornind de la dihotomiile mele interioare, extrapolând la o scară cu mult mai vastă şi totodată mult mai profundă, nepotriviri şi fracturi asemănătoare s-or petrece şi în cazul literatruii noastre de azi. Ceea ce vă deranjează pe dumneavostră e faptul că canonul actual - şi cel mai vechi aşişderi - are o anumită înclinaţie, ba chiar şi o anumită tendinţă de polaritate.
În privinţa asta ce să zic? Trageţi nădejde că anumite lucruri se vor schimba. În fond, şi înclinaţia Pământului se mai schimbă, determinând - chiar sobra geologie ne-o demonstrează - tot felul de climate, iar polii magnetici se deplasează încetişor an de an. Iar literatura - mai umană, de! - nu lucrează cu epoci geologice...
Anton,
deși n-am ajuns la librărie să cumpăr „Eu, gândacul”, sunt convins că avem multe afinități și că îmi va plăcea romanul respectiv.
Articolul meu se bazează pe niște intuiții, nu pe observații minuțioase și sitematice, ordonate într-o demonstrație logică. Consider că sunt binevenite comentariile pe care le faceti, pline de subtilitate și de adevăruri care lasă să se întrevadă talentul și experiența scriitorului. Aveți dreptate : scriitorul își urmează povestea, iar cititorul e liber să citească sau nu, având dreptul de a respinge orice operă. Dar să emită judecăți de valoare numai în cunoștință de cauză. Cunosc oameni care n-au citit toată viața nimic, nu au o cultură literară minimă, dar spun că Franz Kafka scrie porcării. Kafka nu era obligat să scrie pe gustul analfabeților...
"Cunosc oameni care n-au citit toată viața nimic, nu au o cultură literară minimă, dar spun că Franz Kafka scrie porcării. Kafka nu era obligat să scrie pe gustul analfabeților..."
Serban, bingo !
Nu stiu ce referinte fac altii,carora le este mai la indemana a digera carti stil - Sandra Brown, unde doi se intalnesc la semafor, in propriile mercedesuri, tipului ii sar capsele de la blugi cand o zareste, se abandoneaza imbatati de licorile hormonilor electrizati, apoi traiesc fericiti pana la adanci batrineti (cica)...mah.
Or fi bune si cartile de genul asta cand se doreste expedierea creierului in relaxare sa joace ping-pong.
Mesajul cartii "Castelul" , de Kafka, nu este nici pe departe porcarie ori absurditate.
Am admirat personajul principal pentru tenacitatea caracterului, un barbat venit de pe meleaguri straine, cu tinta de a fi angajat arpentor la castel, prin anumite conjuncturi se indragosteste de Frieda. Ea renunta la iubitul ei bogat Klamm, la o viata comoda si se arunca in valtorile greutatilor cu K.( noul venit) care era privit cu suspiciune de tot comitatul si respins.
K. are o minte si inteligenta care nu-s plecate deloc in vacanta, este noncorformist, nu face casa buna cu pupancurismul sistemului, sta drept in fata conceptiilor obtuze, nu cedeaza in fata mandrelor/ pupezelor care i se ofereau destul de facil,numa' nu-i puneau poalele in cap, isi apara iubita discreditarilor si urzelilor. ( Deh...macar in carti )
Cartea descrie f. bine hatisul birocratiei, spiritul de turma, mizeria urzelilor si intereselor.
Este greoaie in sensul ca intr-un paragraf sunt cuprinse multe idei, si eu ma intorceam de multe ori sa-l recitesc, sa pot trece prin filtru, insa prefer si cartile de genul asta, mai greoaie, mi se par consistente, iar stilul personajului care ramane demn si nu face rabat de la propriile principii indiferent de urmari,ironia subtila, de finete, adaptarea la noul regim de viata, este imposibil sa nu-l indragesti.
Il percep pe Kafka departe de superficialism, de fapt este un suprarealist, nu-l ajungi niciodata din urma...cand iti deschide o usa, descoperi altele 5.
Serban, felicitari pentru postare. Si nu doar...:)
Light,
cei care se bagă orbește în chestii pe care nu le cunosc dovedesc că nu au minte... Dar se pare că ei au acaparat toate mecanismele financiare și economice, ceea ce este o tragedie.
Sunt foarte interesante observațiile tale despre Kafka. Adevărul e că este un scriitor straniu și foarte dens, dificil de citit... Subscriu la ceea ce spui despre „Castelul”...
Te mai aștept...:)
Serban, eu cred ca Razvan Radulescu, cu "Teodosie cel mic", ar putea fi considerat un punct important in consolidarea fanteziei in literatura contemporana la noi. Pentru mine, si Nichita Danilov este mai interesant ca magician al realitatii decat ca realist al magiei. "Locomotiva Noimann" - f. buna, "Talpi.Sotron" - n-a intrat, din pacate (din romanele pe care le-am citit pana acum).
Crezi ca este de vina doar setea de realitate a românului, cum zici? Eu cred ca este si incapacitatea creatorului de scapa de propria sete de real. Eliberarea de consecintele scufundarii in realitatea dura din timpul comunismului se face cu greu. Intai trebuie sa te faci bine si sa scapi de concretul vietii, pentru ca apoi sa innebunesti, la loc dar intr-o alta forma, ca sa descoperi magia vietii.
Cam greu! :)
Ma uit in jurul meu si uneori atrag atentia amicilor mei asupra unor lucruri marunte care pot fi primi diferite interpretari. Ma privesc suspect sau, ca sa atenueze disconfortul situatiei, o dau pe gluma. Ce sa fac?, o dau pe gluma si eu, multumind in gand ca in romanul si in textele la care lucrez pot fi cat de dement vreau: turbionar de realist sau diafan de fantast :))
Liviu,
„Teodosie cel Mic” al lui Răzvan Rădulescu e o carte mare. Pe Danilov l-am citit ca poet si mi s-a părut un talent extraordinar. Din păcate, n-am citit niciunul dintre romanele sale...
Trimiteți un comentariu