Despre frumusețe, venin și pupincuriști

De când mă știu, nu mi-a plăcut să fiu comandat de nimeni. Subofițerii de la bucutăria unității militare în care mi-am satisfăcut stagiul militar - și unde eram veselar împreună cu viitorul celebru regizor Tompa Gabor - au simțit pe pielea lor asta. Dacă n-ar fi crezut, în mod eronat, că sunt un băiat de bani gata, precum ceilalți teriști, poate că aș fi ajuns într-un batalion disciplinar... Nu mi-au plăcut șefii de meserie și oamenii înclinați spre dictatură. Cei care au încercat să-mi lezeze demnitatea au avut de înfruntat situații de nedorit. Nu-mi plac aroganții și insultele. Nu-mi plac proștii cu fumuri. La ironie am răspuns cu ironie, la lovituri de pumn am reacționat cu și mai mulți pumni. Numai bâta n-am folosit-o pe nimeni... . Sunt un individ atipic, care nu poate fi ținut în frâu de nimeni. Fac exact ce cred de cuviință, fără să aduc prejudicii nimănui.  Poate de aceea nu m-am înregimentat în niciun partid politic, unde trebuie să execuți niște ordine. N-am făcut caz de trecutul meu,  deși am fost urmărit și „lucrat” tot timpul de șefi și șefuleți, pe la toate instanțele superioare, ca un recalcitrant ce eram... Am povestit cu alt prilej cum eram urmărit și de fosta Securitate.
În concluzie, s-ar părea că sunt un tip dificil.
Totuși...
Tot de când mă știu mi-au plăcut lucrurile frumoase făcute de semenii mei și nu am cunoscut niciodată sentimentul de invidie. Apreciez ce fac și prietenii, și dușmanii. Mă bucur sincer pentru realizările cunoscuților  mei. Sunt încântat și de lucrurile extraordinare pe care  le fac diferiți necunoscuți.
Îmi place, de pildă, ce scriu mulți autori pe care nu-i cunosc, pe care nu i-am văzut niciodată. Unii sunt consacrați, alții sunt necunoscuți publicului larg. În sfârșit, sunt destui care sunt la început și pe care simt nevoia, în mod dezinteresat, să-i încurajez. Îi cunosc doar din ce scriu și din comentariile pe care le facem pe bloguri... Sunt persoane care nu sunt ocolite de aripa nebună a talentului literar. Sunt scriitori potențiali care se pot împlini azi, mâine sau în mai mulți ani. Știu cât de greu este să răzbați la lumină și consider că este una dintre îndatoririle mele să la întind o mână. A fi scriitor în această lume trecătoare nu e monopolul nimănui : avem loc toți în literatură și sub soare.  Numai înzestrarea artistică să nu ne lipsească. Îi iubesc pe Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Tudor Cristea, Călin-Andrei Mihăilescu,  Bogdan Ghiu, Coman Lupu ( s-ar părea că, în cazul lor, sentimentul e reciproc ), Valeria Tăicuțu, Ana Dobre, Pentru Cimpoeșu, Răzvan Rădulescu, I. Groșan, Florina Ilis, Mugur Grosu, Ion Stratan,  Valeriu Cristea,  Al.Cistelecan, Mircea Vasilescu, Daniel Pișcu, Liviu Papadima, Romulus Bucur, C.Țoiu, Valentin Emil Mușat, Ștefan Bănulescu, Stan V. Cristea, Radu Vancu, George Geacăr, Kocsis Francisko, Marin Preda, Ion Mureșan, Gabriela Gheorghișor, Simona Popescu, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Petru Popescu, Petru Dumitriu, Sorin Stoica, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dan C. Mihăilescu și alți o sută cinzeci de scriitori români... Unii sunt morți, alții sunt plecați afară, iar pe cei mai numeroși nu-i voi întâlni niciodată. Când am avut prilejul, am scris despre cărțile lor cronici și studii literare, foarte apreciate de cei care sunt în măsură să vadă valoarea unor texte literare. Înseamnă că îi pup undeva ?  Sau că alți scriitori care s-au pronunțat despre mine (nemeritat de elogios!) fac același lucru ? Cum se explică faptul că îi laud pe necunoscuții cu care intru în dialog pe net, doar fiindcă sunt sigur că sunt talentați ? Ca să pupi un fund trebuie să-l vezi foarte bine !
În România oamenii care creează sunt copleșiți de numărul celor care parazitează : asta e cea mai grea moștenire a regimului comunist. O specie toxică de paraziți o reprezintă cei care nu văd nimic bun în ce fac semenii noștri, caută nod în papură, cârtesc, insultă, calomniază.  Sunt frustrați, răi, plini de resentimente. Ei spun pe toate drumurile că toată lumea e proastă, hoață, pupincuristă, etc. Pariez că unii dintre ei n-au muncit o zi în toată viața lor. Ce e mai rău e că aceste nulități semnează, precum Farfuridi și Brânzovenescu, anonime veninoase și pline de injurii.  ( De altminteri le e gândul numai la mese, avantaje, bani, cozonaci sau firimituri...) Câtă lașitate intră în acest gest ?  ( Să fim bine înțeleși. Discreția îi face pe unii să-și pună pe față câte o mască de anonim, dar punctele lor de vedere sunt interesante și civilizate. Aeastă atitudine e o alegere demnă, în definitiv, de toată stima. Eu mă refer la cei care își trag ciorapul împuțit al bunicii pe ochi numai pentru a înjura și a da cu pietre. Consider că, dacă faci asta, este obligatoriu să-ți declini identitatea.) Credeam că indivizi care nu suportă realizările altora, mici sau grandioase, și care se îmbolnăvesc când văd că doi oameni sunt prieteni există numai în anumite medii și nu au niciun pic de cultură :  niște țațe de pe șanț .  Eroare ! Și printre scriitori sunt asemenea creaturi. Probabil că ăștia nici nu merită numele respectiv... Regret că nu-i pot vedea la față pe acești curajoși bărbați !  Ei reprezintă întunericul cu care ne luptăm tot timpul. Un fel de mori de vânt,  românești...  Macină și ei ceva... Dar nu produc decât venin.
Ce-ar fi să-i ignorăm ?
Istoria literară a dovedit că Alexandru Vlahuță n-a fost un foarte mare scriitor. Dar el a spus, cu un prilej oarecare, o vorbă mare : Oamenii răi nu vor fi niciodată fericiți.
Consider că răutatea gratuită este o formă gravă de prostie...

P. S. Anonimii plini de ranchiună nu au apărut pe blogul meu, unde nici n-ar fi tolerați, dar i-am văzut asudând din greu pe site-urile unor prieteni care nu le-au făcut niciun rău...