vineri, 3 decembrie 2010

Noiembrie, iepuri mecanici

Când se trezi, soarele era sus pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să adoarmă din nou. Aerul din camera înaltă, nezugravită de ani de zile, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor.. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
Trase plapuma pe cap și încercă să adoarmă din nou. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu zăpezile și viscolele ei albe : când începea să ningă simțea că s-a întors acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acopeită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale. Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate și malul răului. Toamna se colora și se înmiresma totul, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. În orice caz, erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă. Pământul cenușiu mustind de apă, băi prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o cănuță de pământ. Beau amândoi vinul, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori ântr-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră pentru totdeauna acolo. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică, descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau zilnic în viața tihnită a lui Casoss. Protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau, moartea soției, evenimentele izbăvitoare din 89… Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său… Iată însă că un document, ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ca o fugă salvatoare. Aici, printr zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsă, refugiindu-se într-o ascunzătoare ospitalieră despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. Conacul era construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Acolo exista și un balcon, îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când bătrânețea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori ieșea acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă, acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote înfundate la sobă. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
- Gata ? Pe baricade ? se ridică savantul în capul oaselor.
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească de păsări. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle și furând puii, determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum, n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică și cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească, și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoare.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
- Ei, ce s-a mai întâmplat ? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
- Vulpoiul ăla alb sau ce dracu o fi a desfăcut iar plasa de sârmă.
- Mare scofală ! O reparăm, încecă să-l liniștească academicianul.
- O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm ? Că ne-a luat patru curcani …
- Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, troznindu-și oasele.
Era o dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe polară putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
- E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
- Hai, că nu e cred, râsese Casoss.
- Num mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
- Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
- Mergem, îl corectă acela.
- Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine , ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul. Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine.Și atunci unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici.
Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure. Abia atunci observă că intrase în zona interzisă, a adevăratului vânat. Era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian : musafirul din țara frigului aproape că dăduse gata toate caprele și zimbrii mai greoi. În ultima vreme redusese efectivele de dropii și bouri și nu mai lăsase niciun cerb în viață. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Mergea cu pași repezi, transpirase mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă. 
Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Lupii siberieni, îmblăniți și bine hrăniți, ca niște țari de pe vremuri. Erau mulți și îl înconjuraseră. Ochii le luceau indiferenți.

15 comentarii:

karina spunea...

Dupa cum vad nu ti-ai pictat personajul prin perceptie ci prin reprezentari psihice. Ai descoperit in caracterul lui insusiri si trairi ascunse. Cu ce haina frumoasa ti-ai impodobit creatia ta... Prin bogatia si minutiozitatea detaliului realist si prin puternica evocare a lumii in care circula personajul tau, ai realizat o mica capodopera desprinsa parca din tablourile tolstoiste...

Scorchfield spunea...

Eu am înţeles că într-o lume, în care exterminată orice provocare (fie ea aici vânătoarea); exterminare ce ar dovedi că prin asta, eliminăm răul şi omul devine mai bun, vom constata recrudescenţa acestuia într-un mediu străin lui, necatalogat, necuantificat şi pierdut de noi oamenii, atunci, acea revărsare - a răului - va fi mult mai puternică decât interzicerea lui atavică.

gabi c. spunea...

Ce aveti cu pozele bietelor animale , nu inteleg ? Mai bine tinte cu preşedinţoşi de mucava , escroci si excroci de metal sau polutricieni de rahat.Până una alta plimbându-mă prin colivii pagină cu pagină am văzut ceva cutremurător : Broscarii, cu sprijinul guvernantilor ne împuşcă ciocârliile şi nu pe acelea din carton. V-am mai furat o idee din generoasa dvs. colivie fără lacăte unde am mai găsit din belşug colaci de pâine caldă, sare,cozonac şi vin roşu puterea ursului.Pentru mine "colivii pentru idei" este un conac unde în noiembrie trosnesc buştenii în sobă iar "bunicul" necunoscut îmi spune incredibile poveşti şi adevăruri încă nerostite seara înainte de culcare.

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
mulțumesc... :)

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
echilibrul lumii ne este ascuns. De multe ori sunt sigur că nu știu care e binele și care e răul...

Şerban Tomşa spunea...

Gabi,
vă mulțumesc...
Visul meu este ca vânătoarea să fie interzisă într-o zi pe întreaga planetă și să nu mai tragem decât în poze și în poligoane...

mihaim spunea...

Un Mos Nicolae BoGaT:)

George Adam spunea...

Excelent Serban, o alternativa foarte reusita a pasajului de la inceputul 'Ghetarului'. M-am gandit de-atatea ori pe cand 'rescriam' mental comorile literare ale veacurilor...Oare va ajunge tehnica la o asemenea performanta de a ne sprijini in a scrie creatii caleidoscopice?

adrian spunea...

Va doresc tuturor ca moşul sfânt şi drag să poposească şi pe la casele voastre şi să vă binecuvânteze cu multe daruri spirituale şi de bun folos sufletelor dumneavoastră.„LA MULŢI ANI” tuturor celor care purtaţi numele acestui luceafăr al ortodoxiei şi prieten al Lui Hristos.

Şerban Tomşa spunea...

Domnule doctor,
mulțumesc... :)

Şerban Tomşa spunea...

George,
era mai bun un final în care moșierul devine el însuși obiectul unei vânători, dar nu l-am concretizat din pricină că m-a destabilizat o răceală urâtă...

Şerban Tomşa spunea...

Părinte,
vă mulțumesc din suflet și vă întorc urările... :)

karina spunea...

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/12/cadoul-lui-mosu-pentru-prietenii-mei.html

Scorchfield spunea...

Nu sunt un vânător, niciodată nu am avut în minte că aş putea fi, în schimb mi-am amintit de zeii vânătorii, ai pădurilor, ai virtuţiilor masculine. Da, Artemis (Diana), patroana acestei îndeletniciri, este zeiţa care l-a pus pe Acteon la încercare şi mulţi au avut de învăţat din asta. Dar a trage linie în locul unei legi ce protejează de fapt vânatul, căci şi mulţi arbori bătrâni în căderea lor strivesc puietul abia ivit, este forma prin care eu mi-am dorit reflectarea.

Am fost acum mulţi ani în Retezat, la Tăul Negru, unde a fost vânat de-a dreptul, şi nu pescuit, un păstrăv bătrân ce-şi mânca semenii pe care, ei silvicultorii, îi aruncau pentru a popula tăul.

Nu uitând zeul, uităm cruizimea lui, sau orgoliul, sau dreptatea alături de nedreptate, balanţă nedefinită...

cu respect!
:)

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
da, e foarte frumos ce scrieți...
Ideea obsesivă de a nu ucide animale îmi întunecă uneori rațiunea...