duminică, 20 februarie 2011

Vânătorul vânat sau despre fricile noastre

I-am urmărit cu mare bucurie pe Liiceanu și Pleșu, discutând despre frică. Puțin tensionați de postura cu care încă nu s-au familiarizat, cunoscuții corifei au lansat idei care m-au făcut să uit cu totul de toate problemele pe care le am de rezolvat. Intelectuali adevărați, așa cum William Faulkner și Marin Preda erau niște scriitori veritabili : le deschideai cărțile și te trezeai brusc într-un spațiu protector, devenind prizonierul definitiv al unor lumi atunci descoperite.
Pleșu și Liiceanu au discutat, cu un rafinament de neegalat, despre spaima comică, frica de Apocalipsă și cuplarea unei minți superioare la vicii și elemente neinteligibile pentru aceasta. După cum remarca Pleșu, s-ar părea că ne aflăm în plină Apocalipsă...
M-ar fi interesat și alte frici : cea mai veche spaimă, aceea în fața morții, frica invizibilă a eroilor ori teama pe care o simt oamenii când înțeleg că au încălcat, fără să vrea, niște granițe interzise și sunt pasibili de pedepse cumplite, distrugătoare, din partea unor forțe pe care nu le pot controla...
Dar Liiceanu a adus în discuție ipostaza celui care se trezește că a devenit vânatul unor semeni ai săi.  A fost evocat momentul când, sub o înfățișlare familiară, descoperim străinul absolut, monstrul cu care nu avem nimic în comun și care nu are nici el vreo legătură cu rațiunea sau toleranța.
Teroarea paralizează, a spus Pleșu, iar oamenii înspăimântați pot fi mai ușor manipulați. Tot Pleșu a pomenit despre compromisurile marilor oameni de cultură, scuzabile prin valoarea operelor pe care ni le-au dăruit și fără de care am fi rămas mai săraci.
În sfârșit, au fost discutate, comparativ, spaimele provocate de un animal feroce, de o fantomă și de un zeu.
Care ar fi antidotul pentru spaimă ? a întrebat Liiceanu.
Accesul la iubire. Numai acesta, a răspuns Pleșu.
Cei doi ne-au răsfățat cu un lux intelectual cu care nu suntem obișnuiți pe micul ecran.
Mulțumim, Gabriel Liiceanu !
Mulțumim, Andrei Pleșu !

P.S. Pleșu mărturisea că prima sa spaimă se leagă de...o cloșcă.
Înainte de a trăi frica, am fost martorul a două miracole : mingea roșie, din plastic, cu care mă jucam s-a topit în galbenul soarelui de iulie, iar Dumnezeu mi-a aruncat din cer, peste câteva zile, printre crengile unui prun bătrân, bucățele de zahăr cubic și eugenii, ca să fiu cuminte tot timpul. Sau cel puțin așa mi-a explicat mama.
Înainte de a fi bătut și speriat de doamna învățătoare și de un diriginte sadic ( e drept, ăsta m-a lovit o singură dată în patru ani, în timp ce pe majoritatea colegilor îi căsăpea zilnic ), eram grozav de speriat de gâscanul unui pădurar, care ne ținea drumul, mie și unui coleg, în fiecare  dimineață și nu ne lăsa să trecem pe uliță, către școală...

3 comentarii:

Ramona spunea...

Buna seara!

Intr-adevar, dialogurile dintre cei doi sunt de un rafinament aristocratic. Pe Plesu il prefer pentru un plus de intelepciune si generozitate... sper ca nu ma insel prea mult:) Mi se pare nostim cum isi disputa prietenia acestuia Liiceanu cu Dinescu, oferindu-i delicii gastronomice diferite mai ales ca valoare calorica, unul invocand sanatatea , celalalt placerea gustului.

Referitor la fricile noastre, as putea sa fac o categorisire pe varste, intensitate, provenienta sau alti factori, dar cred ca psihologii au facut cercetari mai amanuntite in domeniu...noi doar invatam cum sa ni le stapanim, sa le ascundem bine, zi dupa zi. Cine stie cand si unde vor rabufni...sau poate nu. Le sublimam in stari spirituale superioare sau in masti ale suferintei, dupa caz.

Şerban Tomşa spunea...

Ramona,
sunt intelectuali de calibru, foarte instruiți și nerefuzați de idee...
Amiciția cu Dinescu e, într-adevăr, curioasă. Pleșu a citit tot, Dinescu mai nimic, dar acesta din urmă e talentat și spontan... Talentul salvează și contrabalansează orice handicap...

Adina spunea...

traiesc o frustare maxima, cand e difuzata emisiunea asta sunt de obicei intr-un tren spre bucuresti, o dau oare si in relaure?