Eram copil și începusem să citesc România literară. Geo Bogza ne încânta săptămânal cu o tabletă, Nicolae Manolescu ținea cronica literară, iar Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu și Mircea Iorgulescu publicau recenzii ample, număr de număr. La poșta redacției, Geo Dumitrescu îi tipărea pe necunoscuții care îl convingeau că au talent literar. Geo Dumitrescu era un anticalofil convins, nu iubea metaforele prea dichisite, iar răspunsurile sale aveau valoare artistică luate în sine. Pentru a le aproxima, voi spune că semănau cu ale lui Horia Gârbea, lipsindu-le numai umorul pe care îl au rândurile scrise de autorul volumului Fratele mai deștept al lui Kalașnikov. Prin 1971, Geo Dumitrescu a inaugurat rubrica Vă propunem un nou poet cu poemele unui tânăr, George Buzinovski. Mi-au plăcut atât de mult versurile noului autor, încât le știam pe dinafară. Îmi aduc aminte că o poezie îi era dedicată poetei Floriana Tei. Geo Dumitrescu a mai publicat, la rubrica sa, și alți aspiranți la gloria literară : Marius Stănilă ( ce poet ! ), Anca Pedvis, Gheorghe Azap, Mircea Florin Șandru, Valeriu Veliman, Theodor Purice, D. V. Luca, T. Vasilache. Unii au făcut carieră, alții au dispărut din peisaj.
Zeci de ani m-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu atât de înzestratul George Buzinovski. Am aflat răspunsul la această întrebare în urmă cu câteva zile, când răsfoiam ultima carte a scriitorului Tudor Cristea, poet, romancier și critic literar de mare valoare. Ei, bine, am citit cu încântare că George Buzinovski a fost pseudonimul literar al lui Tudor Cristea... Iată, mi-am spus, George Buzinovski n-a renunțat să mai scrie și un mare talent și-a urmat, firesc, drumul către afirmare. Deși nu l-am văzut niciodată, am onoarea de a fi, azi, prieten literar cu Tudor Cristea, căruia îi sunt foarte îndatorat pentru ce a făcut pentru mine, în calitate de director al revistei Litere și de critic literar.
Nicio întâlnire importantă din viața noastră nu este întâmplătoare. Și e bine să răspundem când cineva ne caută, fiindcă poate fi însuși destinul. Fără legătură cu întâmplarea legată de Tudor Cristea, îmi reproșez doar că în tinerețe mi s-a bătut la ușă în repetate rânduri, din diferite direcții, inclusiv religioase, dar eu n-am răspuns, ca și când n-aș fi fost acasă.
P.S. Scriindu-i lui Tudor Cristea despre surpriza pe care mi-a făcut-o, el s-a întrebat / m-a întrebat ce s-o fi ales de poeta Floriana Tei.
6 comentarii:
Domnul Ioan Lascu spune că Floriana Tei era pseudonimul literar al Florentinei Ceauşescu, o brunetă focoasă de la Filologia bucureşteană, pe la începutul anilor 70 ai trecutului secol. Adaugă - cam cu duritate aş zice eu - că "teiul ei liric s-a scuturat pretimpuriu, aşa cum i s-a ofilit şi frumuseţea".
Hm! Ce să zic? Poate că unele chestiuni ar trebui să fie mereu tăinuite, iar noi să ne legănăm pe mai departe într-o dulce şi romanţioasă reverie.
Eu doar am căutat răspuns la o întrebare şi, din păcate, l-am găsit rupând poate o mică vrajă.
Sper să fiu iertat...
Anton Marin,
binevenită completare ! Floriana scria, totuși, frumos, i-am citit pe atunci niște poezii publicate de Geo Dumitrescu. Culmea ar fi ca și Tudor Cristea să o fi cunoscut doar prin textele publicate și să afle abia acum cine era frumoasa.
Un amic muzician, cinic de felul său, îmi spunea cândva că de la o vârstă încolo, femeilor nu le mai ridică poalele decât vântul... Nu știu de ce, observația m-a durut.
Nu, n-ați rupt vraja. Sau, dacă ați făcut-o, ați pus alta în locul ei. Să iubești o femeie / poetă fără să o fi văzut nu e un lucru de ici, de colo. Credeam că numai mie mi se întâmplă... :)
Mulțumesc de comparația cu Geo D. Dar mă copleșește. Voiam să spun că Marius Stănilă tocmai mi-a dat un nou volum „Întîrziat printe vii”. Bun. O să scriu. De Floriana Tei n-am auzit, doar de George Tei.
Maestre Horia Gârbea,
s-ar putea ca alăturarea respectivă să fie flatantă pentru autorul Libertății de a trage cu pușca. Mă bucur că Marius Stănilă trăiește și scrie. Mi s-a părut un mare talent și, înainte de Revoluție, am citit că scosese un volum excepțional, Peste nisipuri arzând.
Am și scris despre Marius Stănilă. Volumul lui cuprinde și ttexte din primele două cărți „Peste nisipuri râzând” (nu „arzând”, deși ar merge și așa) și „Nopților înaltă strigare” din 1974 respectiv 1979. O să apară în Luceafărul și pe blog. Plus că M.S. e un personaj poate ultimul din seria Mazilescu-Turcea-Robescu etc. prea devreme stinși, deși e mai tînăr ca ei (n. 1950).
Maestre Horia Gârbea,
N-am fost niciodată sigur dacă e „arzând” sau „râzând”. Într-o revistă volumul era numit într-un fel, în alta în alt fel. Mi s-a părut mai în spiritul poetului ”arzând”. Pentru el e o șansă că scrieți despre cartea sa, chiar la această vârstă. Cred că îi veți face o mare bucurie.
Trimiteți un comentariu