De ce n-am scris nimic un sfert de veac

Prin anul doi de liceu, pentru mine lucrurile mergeau foarte bine. Eram în mare formă fizică, scriam poezii care mi se publicau în reviste de prestigiu și eram foarte respectat de profesorii mei pentru excelentele rezultate la învățătură, pe care le aveam.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei :  antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore  pe săptămână și îmi erau plătite 20.  Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.