Un nou roman

Radu Aldulescu scria că nimic nu te obosește mai mult decât scrierea unui roman. El, care a făcut o mie de meserii și a făcut cu mâna lui cam tot ce poate face un om care trebuie să-și câștige existența.
Citeam, cu mulți ani în urmă, în memoriile nu mai știu cui : „L-am văzut pe Andre Malraux. Scrisese romanul Speranța.” Memorialistul vedea scrierea romanului mai importantă decât întâlnirea cu Malraux. Scrierea unui roman, bun sau prost, înseamnă crearea unei lumi. De aceea Camil Petrescu considera că, dacă poeții pot avea un serviciu, romancierii și dramaturgii sunt atât de prinși de lumile pe care le creează, încât le imposibil să aibă și slujbă. Sigur, aș amenda părerea lui Camil, considerând că și poeții sunt prizonierii propriilor plăsmuiri și sunt incompatibili cu programul de lucru al unei instituții. E convingerea mea.
Dar în România poți fi orice un geniu, rămânând un muritor de foame, dacă nu ai o funcție pe undeva ori un locșor cald, în vreun partid politic. Nu contează că ești mediocritate, dobitoc sau un om inteligent. Să fii prins într-o plasă de relații. Asta e totul.
Am mai terminat un roman. Ideal este să lucrezi, la o carte de acest tip, mai mulțin ani. Și nici atunci nu ești sigur că ai desăvârșit-o. Mereu îți spui că încă n-ai scris cel mai bun roman. Cel mai valoros e mereu următorul.
Constat însă că pe măsură ce trec anii, ne gândim tot mai mult la cititori. Îi menajăm și le facem sarcina mai ușoară. Poate că marele defect al prozatorului român este că nu se gândește decât să facă o impresie cât mai bună criticilor literari. Să scrie dens, cu relief artistic puternic, cu priză puternică la lumea pe care o inventează, fără să se teamă că omul care deschide cartea s-ar putea plictisi.
În copilărie și în adolescență nu terminam de citit o carte până nu găseam alta, cel puțin la fel de interesantă, în al cărei univers protector să mă pot refugia. Acum nu pot termina de scris un roman până ce nu încep altul, care, mi se pare, va ieși mai bun. Insuportabilă realitate !
În august, anul trecut, am scris ultima propoziție a cărții. De atunci, din dorința de a face textul cât mai coerent, cursiv și accesibil, am tot operat modificări benefice, zic eu, pentru text. Nu vreau să mai pățesc ce s-a întâmplat cu Ghețarul. Am crezut că redactorul, un critic literar eminent, va scoate tot balastul din ce am scris, iar Domnia Sa a tăiat toate cuvintele care începeau cu „p”, răpind bruma de farmec oral pe care îl avea romanul și a lăsat totul baltă. Un puseu de depresie m-a prins tocmai când trebuia să dau „bun de tipar” . Acum am vrut să nu las nimic la voia întâmplării. E un op care, după părerea mea, poate fi citit foarte ușor de un om normal. Am încercat, de asemenea, să dau adâncime viziunii romanești, pentru a nu mă face, vorba lui Breban, de căcat. Ușor, ușor, dar nici chiar așa. Și mai e ceva. Un romancier nu trebuie să fie uluitor pe fiecare pagină, precum Mateiu Caragiale : construcția, viziunea de ansamblu contează..
Acum s-a terminat.
Să văd la ce editură îl voi publica.