miercuri, 25 mai 2011

A refuza o mână întinsă

În copilărie eram uluit când salutam un om, iar acesta îmi răspundea cu o muțenie sumbră. Elevii mei se plâng că și acum sunt cetățeni care nu zic nimic când li se dă bună ziua. I-am sfătuit pe copii să nu la mai dea binețe nesimțiților. Numai că, în această situație, aceștia din urmă prind glas și întreabă, plini de venin :
- Așa vă învață la școală, mă, să nu dați bună ziua ?
Pe vremuri, ca și acum, reflectam la ce ar putea fi sub țeasta unor asemenea bipezi.
Mi-am amintit de toate acestea acum o săptămână, văzând la tv cum un pugilist de culoare a refuzat mâna întinsă de adversarul său, înaintea unui meci.
Tot pe un canal de televiziune, un politician povestea că unul dintre adversarii săi a refuzat să-i dea mâna după o confruntare electorală în cadrul partidului. În politică și ( mai puțin ! ) în lumea sportului sunt numeroase situațiile în care un bărbat întinde mâna, iar altul îi întoarce spatele. Printre intelectualii de elită nu am văzut asemenea mojicii.
Un coleg cu mult bun-simț îmi spunea că persoanele respective sunt lipsite de educație, nu au orizont cultural și moral ( de pildă, nu cunosc cu ce se mănâncă respectul sau jena față de cei mai în vârstă ! ), sunt arogante, practică o intoleranță agresivă și ignorantă, sunt caracterizate de suficiență și, în general, reprezintă tipul celui care trăiește într-un mediu socio-cultural primitiv, posedând un nivel inferior de înțelegere a lumii.  Ce să-i ceri cui nu are ?
N-aș fi atât de dur în a caracteriza aceste manifestări. Trebuie să-i înțelegem pe toți și să ne putem pune în pielea lor. Totuși, îmi dau seama că Obama, Nelson Mandela sau Rafael Nadal n-ar face niciodată o gafă de felul acesta. ( Grobieni n-ar fi putut fi nici Márquez, nici Dostoievski, Cehov sau Tolstoi. Ca să nu mai vorbesc de figurile luminoase din rândul clerului, cum ar fi părintele Galeriu - fie-i țărâna ușoară ! -, părintele Iustin Marchiș și atâția preoți catolici ori ortodocși pe care îi cunosc. )
Cert e că sportivii și politicienii respectivi sunt lipsiți haz și au, în subconștient, o părere foarte proastă despre ei înșiși, distorsionată, la nivelul conștiinței, sub forma unei autoaprecieri prostești. Bătrânii intuiau adevăruri psihologice adânci, explicate mult mai târziu de psihanaliză : când saluți un semen de-al tău, te respecți în primul rând pe tine însuți.
Când cineva îi întindea mâna, chiar dacă era vorba de o persoană necunoscută și mult mai tânără, Nichita Stănescu se ridica în picioare și i-o strângea cu căldură.
În definitiv sunt gesturi care, pur și simplu, nu se fac. Omul se definește și prin ceea ce nu-și îngăduie să înfăptuiască. Ioan Paul al II-lea i-a strâns mâna celui care îl împușcase și i-a acordat iertarea sa. Culmea ar fi fost ca Mehmet Ali Agca să refuze să-i întindă mâna lui Karol Wojtyla ! De fapt, n-ar fi fost o surpriză.
A refuza o mână întinsă înseamnă a renunța la orice urmă de demnitate și a te descalifica din punct de vedere uman și creștin. Sunt, desigur, profesii care sunt incompatibile cu ideea de conflict. Bănuiesc că un călugăr budist și, în general, un om care are mințile întregi și crede în Dumnezeu n-ar evita niciodată să răspundă unui gest de bunăvoință. Dar toți știm că realitatea este de multe ori mai murdară și mai surprinzătoare decât cea mai prăpăstioasă imaginație.
Un bărbat adevărat, cu simțul umorului, nu se supără însă când altcineva refuză să-i răspundă la salut și nici nu regretă că un ranchiunos i-a răspuns cu ostilitate. Cel mult se poate amuza.

P.S. Cea mai tare scenă legată de strânsul unei mâini am văzut-o cu ocazia unei vizite în Africa a doi foști președinți americani. George W. Bush a dat mâna cu un african și aproape imediat și-a șters-o pe cămașa lui Bill Clinton.

6 comentarii:

Invizibilul spunea...

Eu salut chiar daca nu raspunde. Asta ii va macina prostia precum picatura chinezeasca. :)

Şerban Tomşa spunea...

Invizibilul,
îți admir tăria morală. Nici pe mine nu mă afectează refuzul cuiva de a mă saluta, dar, cu toată toleranța mea, nu pot saluta la nesfârșit orice ghiolban care alege să mă trateze cu indiferență.
Te rog să-mi o adresă de mail, ca să-ți explic ce s-a întâmplat cu comentariul tău anterior. Îți cer scuze de pe acum.

mina spunea...

Imi plac mult scrierile dvs. Am vrut demult sa scriu asta aici insa de cele mai multe ori prefer sa ma limitez la a fi un cititor. Si-atat.
Dar aceasta fraza "realitatea este de multe ori mai murdară și mai surprinzătoare decât cea mai prăpăstioasă imaginație" - mi-a ramas intiparita.
Cu siguranta mai toti stim asta. Doar ca uneori mai uitam.

Maria Postu spunea...

Inspiratul tau text mi-a amintit de o stire de acum cativa ani difuzata in mass media:niste vamesi, cred ca americani, refuzau sa dea mana cu colegii lor dintr-o tara vecina, pe motive...igienice.Respectivii s-au suparat si nu mai stiu cum s-a solutionat micul conflict.Poti saluta in zeci de feluri dar cuvantul, mai mult decat gestul, elibereaza si cred ca aplaneaza sau dizolva o posibila umbra de ostilitate a celui care este salutat fata de cel care il saluta.Sentimentul infrangerii, al frustrarii, il impiedica pe cineva sa recunoasca superioritatea de moemnt a adeversarului, sa zicem.dar, pe de alta parte, salutul e o forma de egalizare si de transformare a infrangerii in victorie.Oricand rolurile se pot inversa, daca este o competitie desfasurata dupa reguli clare si cu arbitri corecti.Jucatorii sunt marionete in joc sau au puterea de decizie?Greu de spus...In orice caz, a saluta tu primul sau a raspunde la salut, e o arta.Am colegi, mai ales dintre cei suplinitori, cu care pe holurile scolii ma salut, de multe ori, eu prima, dar nu stau sa monitorizez acest lucru), dar odata iesiti pe strada, se fac ca nu te mai vad.Ma enerveaza cand elevii de serviciu de la intrarea profesorilor, nu te saluta.In Regulamentul elevilor de serviciu nu se specifica acest lucru. Probabil se considera ca e ceva evident ca elevii isi vor saluta profesorii, chiar daca ei nu predau la clasele lor.Dar cu ultimele schimbari din invatamant, elevii au tot mai multe drepturi, familia lor la fel iar profesorii, din punctul meu de vedere , nu au decat obligatii.E tot mai greu sa fii profesor in Romania de azi iar eu, una, daca as putea intoarce timpul, printre multele schimbari pe care le-as face in viata mea, in nici un caz nu as mai urma facultatea de litere.

Şerban Tomşa spunea...

Mina,
bun venit pe blogul meu ! Vă mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase. Mă bucur că vă plac textele mele. Vom comunica mai frecvent, fiindcă vă voi urmări și eu.
Ținem legătura.

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
textul meu nu e prea inspirat. Nu prea îmi place să scriu despre neciopliți, adică despre cei pe care lipsa de educație îi împinge, mai devreme sau mai târziu, către o prostie agresivă. Știi cum ar fi cel mai bine ? Să-i salutăm numai pe cei care înseamnă, pentru noi, ceva din punct de vedere uman, iar pe dobitocii care nu cunosc regulile unei bune conviețuiri civilizate să-i ignorăm ca pe niște insecte. Asta e !