duminică, 6 noiembrie 2011

Casă roșie pe o pajiște verde

Am căutat iarăși casa roșie de pe pajiștea verde.
Fac deseori acest lucru. Intru, în gând, prin camerele în care am locuit, străbat locurile pe unde m-am jucat, revăd  poteci, poduri și zăvoaie. Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva. Dacă aș ști ce, mi-aș da seama ce caut.
Casa roșie de pe pajiștea verde a apărut în viața mea într-o vreme când nimic nu avea sfârșit. Nici vacanțele, nici cărțile citite, nici curțile lipsite de garduri și prelungindu-se unele în altele. Așa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcodușii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajiște imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roșie. Micul conac avea acoperiș de țiglă, iar în locul ferestrelor și ușilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alți băieți, am descoperit, fericiți, că nimeni nu locuia acolo. Ne-am stabilit tabăra acolo și, după ce ne înarmam până-n dinți, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii și de-a Ștefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperișului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alții, ne răneam,  ne ucideam, ne salvam din situații fără ieșire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinței era întinsă și acoperită cu o iarbă deasă și grasă, ca peria, cum nu au acum stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam lați. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie nu ninsese, iarba era la locul ei și am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui mușchi și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însușire ori un atu care îi dădea identitate. Eu eram timid, retras și tocilar ( pe atunci astea erau socotite calități ! ), G. avea obrajii bucălați și roșii, N. era un băiețel de grădiniță, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe șotii. F., fratele lui, era rapid, inteligent, ambițios, cu calități de lider, iar Z. se remarca la școală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învățătorul care începuse să surzească.
- Ce am avut noi pentru astăzi ? întreba dascălul. Zi tu, Z. !
- NOI AM AVUT DE ÎNVĂȚAT PENTRU ASTĂZI PORUMBUL ! urla tovarășul nostru, de zăngăneau geamurile.
- BRAVO, MĂ ! AȘA SE RĂSPUNDE  ! răcnea și învățătorul. CINSTE PĂRINȚILOR CARE TE-AU CRESCUT ȘI TE-AU EDUCAT !  IA COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ ! CAUTĂ SĂ O ȚII TOT AȘA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU F., CEL MAI BUN ELEV AL MEU !
Apoi către ceilalți, mai potolit :
- Ați văzut, mă, mocofanilor ? Așa se răspunde la școală ! Căutați să fiți și voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Z. ne făcea cu ochiul și se așeza în bancă.
Puterea lui B. stătea în niște ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniți pe care îi purta și vara, fiindcă aceștia îl făceau invincibil. Fără saboții săi ucigători, fiind și mai mic de ani, B. era o victimă sigură. Când era însă încălțat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toți, luându-i la omor cu picioarele ! Nici F., care era șeful suprem, nu se lua cu micuțul B. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Z., care, ca și F., era mai mare și mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ținut pe insolent în șuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, țipa ca din gură de șarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar F., care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua.
Peste mulți ani eram profesor și mă duceam la un prieten, cu bicicleta. Doi băieți pistruiați, cu săbii de lemn la șold, mergeau înaintea mea.
- Unde vă duceți ? i-am întrebat.
- La casa neterminată ! mi-au răspuns ei, iar fețele li s-au luminat.
Acum am găsit casa părăsită la locul ei, în mintea mea.
În realitate, când am scotocit toată strada în căutarea ei, mi s-a părut că s-a mutat cu o sută de metri către șoseaua principală. Nici n-aș fi recunoscut-o, dacă nu mi-ar fi arătat-o N., pe care îl văd când și când. Bastionul nostru este acum locuit, dar nu s-a schimbat prea mult. Este tot roșu, are uși și ferestre, iar curtea, de pe care iarba a dispărut, i-a fost înjumătățită.

12 comentarii:

pantacruel spunea...

n-am mai citit de multa vreme ceva atat de frumos. sincer :)

si apropo,
mi se pare extraordinara (frumoasa + puternica) fraza asta: "și abia m-am târât acasă, prin fundul proprietății, pentru a asculta la radio programul de Revelion."

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
mulțumesc. :)
Părerea ta contează mult pentru mine.

catiamaxim spunea...

Copilărie!
Revăd, din când în când, străzile şi casa copilăriei. Puţinii mei prieteni fac la fel şi, pare că pretutindeni, curţile s-au "înjumătăţit şi iarba a dispărut."
Nostalgie sau bucurie a unei amintiri? Nu prea contează, de vreme ce se simte forţa evocării, culorile sunt vii şi neprăfuite pe o pânză intitulată Casă roşie pe o pajişte verde iar, undeva într-un colţ, se intuiesc vorbele: Fără preţ!
:)

gabi c. spunea...

Mai bine nu citeam această frumoasă poveste pentru că acum mă terorizează gândul că va trebui să mai trăiesc vreo câteva vieţi pentru a putea scrie la fel de bine ca dvs.

Şerban Tomşa spunea...

Catia,
mulțumesc.
Și casa îmi pare mică și parcă nu mai are acoperișul roșu. Dar închid ochii și o revăd în toată splendoarea ei.

Şerban Tomşa spunea...

Gabi,
cred că puteți să scrieți de pe acum ca mine. Poate chiar mai frumos.

Septembrie spunea...

Mi-a plăcut ..."Am sentimentul că peste tot am pierdut câte ceva." Doar timpul e vinovat. Trece peste noi și ne mai fură din amintiri. Ar trebui să ne întoarcem mai des....să descoperim jucăriile uitate-n colț de pod prăfuit .....

Şerban Tomşa spunea...

Septembrie,
da, timpul ne jefuiește de frumusețe și fericire. E un căpcăun. Nu văd nivio ieșire. Poate doar soluția lui Cioran. :)

Karina spunea...

superb fragment...superb!!!!!!!

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
mulțumesc. :)

Liviu Drugă spunea...

Minunat... Inca de la primele vorbe, am simtit ca ti-a plutit iar Creangă prin preajma, ocrotitor, cand ai scris acest text.
Asa cum sunt convins ca au patit toti cititorii acestor amintiri, am trait in doua lumi paralele in timpul lecturii: a admiratiei pentru talentul tau si a nostalgiei dupa copilaria mea.

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
mulțumesc. Era o lume simplă, fără vanități și invidii. Îmi amintesc că vecinii, în loc să mă dușmănească, se mândreau cu performanțele mele școlare. Erau obținute pe bune, fiindcă ai mei nu cunoșteau niciun profesor și nu aveau nicio ușă deschisă. Poate că tot ce avem de făcut este să povestim despre lucrurile frumoase care ni s-au întâmplat.