Nici foamea nu mai e ce-a fost

Am fost un fel de artist al foamei.
Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors către şi dinspre cantină şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacul lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia ! Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită, şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă : puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă... răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic! Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e greu de dedus că în ultimul an am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie : " Eeeee, te-aş cam bate la puncte ! " Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet.
A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin Neagu nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce îmi vedean liniştit de studiu, auzeam, în liniştea camerei, un zgomot de rozător înfometat : cronţ-cronţ ! cronţ-cronţ ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine mare, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor.
Nino Stratan suferea de pe atunci de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian Radu ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, un poet şi un prozator ( care, între timp, a renunţat la scris ) au descins în odaie, rupţi de...oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la borcanul lui Stratan, pe care l-au înhăţat cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Prozatorul a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de poet, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Stratan şi, văzându-l pe prozator în picioare, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Colegul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Nino desface capacul borcanului, cum loveşte furculiţa de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum începe să mestece originalul preparat.  Clefăiala s-a întrerupt brusc. " Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost !"