Ieri s-a stins un scriitor. Era prietenul meu.
Nu ne văzusem niciodată, dar schimbam impresii pe bloguri. Textele lui erau de o rară coerenţă şi aveau o acurateţe a argumentării care mă seducea. La un moment dat mi-a trimis romanul Eu, gândacul, pe care l-am citit cu mare plăcere şi despre care am postat, pe blogul meu, un articol elogios. Atât de exigentul şi rafinatul critic literar Micawber ( proprietarul blogului http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ ) l-a citit şi Domnia Sa pe Anton şi a scris favorabil despre cărţile sale. Avizatul comentator şi-a exprimat satisfacţia că apreciez modul de a scrie al autorului dispărut. Anton Marin este, într-adevăr, un prozator înzestrat cu mult talent literar, un scriitor autentic, de o bogată oralitate, cu auz fin, de prozator pursânge care ştie să creeze personaje vii şi convingătoare. Nu i-am citit, din păcate, romanul Corăbii de fum, corăbii de lumină, despre care Liviu Drugă, prietenul nostru comun şi prozator de mare perspectivă, mi-a spus că este extraordinar. De asemenea, Povestea unui om şi a gândacului său, primit înainte de Paşte, se află pe noptiera mea şi îşi aşteaptă rândul la lectură. Dacă aş fi ştiut că Anton este atât de bolnav, aş fi citit volumul imediat şi mi-aş fi spus impresiile aici. Dar omul, aşa cum îl întrezăresc din contactele noastre scrise, era de o discreţie neverosimilă şi era dăruit cu o demnitate rar întâlnită la semenii noştri. Nu se căciulea, nu se umilea, nu-şi aservea acţiunile niciunui interes. Verticalitatea lui m-a impresionat chiar de la primele noastre schimburi de mesaje. La început am crezut că este vorba de aroganţă, dar curând mi-am dat seama că am de-a face cu un caracter desăvârşit.
A murit aproape necunoscut, într-o ţară în care artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă mor de foame în mod scandalos pentru orice om civilizat, dar firesc pentru nişte guvernanţi care nu ştiu că o naţiune nu dăinuieşte decât prin spirit. Destinul lui mă tulbură, iar suferinţa prin care a trecut mă afectează puternic. Când am primit mail-ul lui Liviu Drugă - care i-a fost alături până la sfârşit -, am avut un şoc. "Anton s-a stins azi " sună ca un avertisment în legătură cu zădărnicia tuturor lucrurilor omeneşti.
Anton Marin va rămâne însă totdeauna viu, printre noi, prin admirabilele sale cărţi.
15 comentarii:
L-ar fi bucurat aceste cuvinte frumoase, insa, înainte de toate, l-ar fi intimidat.
Imi este inca greu sa scriu despre prietenia noastra totusi atat de scurta, dar o voi face curand pe blogul meu.
Liviu,
e dureros înainte de orice că a murit fără să i se fi recunoscut meritele de scriitor valoros. Noi ne putem consola citind şi recitind cărţile sale, dar el ilustează drama neînţelegerii şi nepreţuirii unui talent real.
Tot trag speranta ca scrierile lui vor fi receptate la adevarata lor valoare de mai multi.
Liviu,
mai devreme sau mai târziu vor fi recunoscute. se va găsi un critic onest şi competent care va pune în lumină valoarea cărţilor sale. Dar o iau şi eu ca tinerii care rămân decepţionaţi când mă întreabă dacă scriitorii câştigă bine, iar eu le răspund sincer că sunt muritori de foame : pentru persoana lui, unică, irepetabilă în acest Univers, va fi prea târziu.
@ Serban Tomsa
Nu putem decat sa speram ca Anton Marin va avea parte de o receptare postuma mai generoasa decat cea antuma, desi realist vorbind si cunoscand tara in care traim, sansele sunt mici. Am avut intr-adevar ocazia sa scriu pe blog despre cateva din cartile acestui autor si (trecand peste unele rezerve pe care le-am formulat) l-am gasit proaspat, inzestrat cu o verva extraordinara si cu o pofta de a scrie cum rar mi-a fost dat sa vad la un contemporan. Moartea lui A. Marin e o pierdere insemnata pentru toti iubitorii de proza in limba romana.
PS Nu sunt critic, numiti-ma, daca vreti, membru al societatii civile literare. Imi repugna si resping orice afiliere cu vreo institutie sau ocupatie oficial recunoscuta.
l-am întâlnit și eu anul trecut, i-am dăruit o carte, era un om modest, dar pasionat de lectură. și am băut o cafea împreună. Dumneazeu să-l odihnească.
am o senzație neplăcută când numerele din telefon rămân fără proprietar.
Micawber,
aveţi dreptate. În România e greu să fii scriitor chiar şi după moarte.
În ceea ce vă priveşte, talentul literar e talent şi mi se pare că îl aveţi indubitabil, dincolo de cultura, bunul-gust, proprietatea termenilor, aplicaţia pe text şi profunzimea care caracterizează articolele pe care le scrieţi. Sunteţi un exeget competent, cu o perspectivă de anvergură asupra literaturii, un critic literar adevărat. E opinia mea. Sigur că puteţi refuza o etichetare de acest gen, dar am utilizat-o în lipsă de altceva, până vom găsi împreună un alt termen care să iasă din tiparele conformismului socio-profesional.
Dragoş C.,
vă invidiez prieteneşte pentru faptul că aveţi o viaţă culturală atât de bogată. Din păcate, datorită împrejurărilor, am ajuns să nu-mi cunosc nici prietenii în carne şi oase.
Da, e foarte trist când moare cineva, mai ales când dispărutul are merite reale într-un domeniu sau altul. După ce a murit Ion Stratan, dădeam mereu, în agendă, peste numărul său de telefon şi mă simţeam ciudat. Cioran mărturisea undeva că în timp ce parcurgea tabelul cronologic al unei cărţi, şi-a dat seama că toţi cei pomeniţi acolo erau morţi şi a trebuit să se întindă pe pat, fiindcă i s-a făcut rău.
ce veste trista..imi scria mereu. in ultimul timp disparuse, i-am simtit lipsa..
Scuze pentru grabă : "că aveţi o viaţă atât de bogată din punct de vedere cultural." :)
Karina,
îmi pare atât de rău pentru el !
Am înțeles de fiecare dată -când cineva drag mie-mi dispărea, că moartea nu este mai rea decât alte lucruri care se petrec în viață.
În viață există alegeri: felul în care omul își descompune umanitatea pentru dreptul său de-a trăi, pentru a face bani, pentru a plăti impozitele, recursul nu are loc.
În cultură îi pomenim -și merită asta, pe cei dragi nouă în apropierea înțelegerii acestui univers. Mai departe Dumnezeu știe!
P.S.
O tragedie ne învață doar că viața-i scurtă, dacii se-mbătau și pe bune dreptate, latinii boceau!
Scorchfield,
e posibil ca pentru cei care mor, lucrul respectiv să fie cel mai rău cu putinţă.
Îmi place comportarea dacilor în asemenea împrejurări.
Moartea ii secera pe cei buni, valorosi si tacuti…Marin Anton a fost (ce trist suna!) un mare scriitor, neapreciat suficient cat timp a trait! Parca ieri ne plasam reciproc comentarii pe blog !
Ioan,
ce pot să mai adaug ?
Trimiteți un comentariu