Un cal pe trotuar

Un cal s-a stins pe trotuar, de epuizare. Un neom l-a folosit trei zile fără întrerupere, apoi l-a abandonat acolo. Nobilul animal avea semne lăsate de bătaie şi era înfometat. Ajutorul a sosit prea târziu pentru el. Două ore luptase cu moartea, zbătându-se şi căutând aer.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid  fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.