Cărţile mele sunt vii

În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt  vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un  un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.