joi, 20 decembrie 2012

O minte frumoasă

Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui    M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A    rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.

13 comentarii:

Radu spunea...

Faina poveste ...Cate suflete mari nu se pierd din lipsa de atentie a celor din jur . Cati au sansa de a fi descoperiti si aratati cuiva , bagati in ochii celorlalti , pusi pe tava precum capul lui Ioan Botezatorul ...spre a fi cititi cum se cade si de cine se cade ? Poezia ramane poezie ..chiar daca este o proza mica si simpatica ! Razbate sufletul de poet , din ceea ce ai pus acum pe tapet , Serban ! :)

Şerban Tomşa spunea...

Radu,
mulțumesc, prietene. Oamenii cei mai talentați și cei mai frumoși pe interior se ratează, de obicei. De-asta m-a și obsedat ideea de ratare și am pus-o în centrul ultomului meu roman publicat, Ghețarul. Ratarea poate fi mai măreață decât orice realizare.
Răzbat în viață marii muncitori sau marii șmecheri.

Anonim spunea...

Adînci mai sunt amintirile tale, Șerbane! Cât despre cum se aleg bobii în lumea literară, o singură speranță mai am: munca asiduă.:)
Uneori, mă întreb, dacă o fi cu putință, în viața asta să mai organizăm o reîntâlnire cei care nu ne-am mai văzut din...'81?

msr spunea...

Superba rememorare.
Revin la o rugaminte mai veche.
Adunati toate aceste povestiri intr-un volum !
Toti avem amintiri interesante dar dumneavoastra aveti destule pentru un volum, plus talentul de ale povesti.

Şerban Tomşa spunea...

Catia,
memoria e singura mea armă împotriva timpului. Dar mi-e teamă că se va întoarce asupra mea și mă va distruge.

Şerban Tomşa spunea...

MSR,
vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Intuiesc în persoana Dvs. un intelectual de mare calibru. Dacă timpul îmi va da răgaz și sfârșitul nu mă va lua prin surprindere, voi merge în sensul sugestiei pe care mi-ați făcut-o și voi scrie o carte de memorii. ( Evident că vă voi dedica volumul ! ) Am cunoscut prea mulți oameni interesanți ca să las totul să se stingă în negurile ce vor veni. Aș zice că acesta a fost un mare noroc pentru mine. :)

Liviu Drugă spunea...

Şerban,

Am mai vorbit noi aici, pe blogul tău, despre oamenii talentaţi şi dispăruţi fără să lase nimic în urma lor. Poate e şi vina lor, în parte...

Măcar pentru ei, şi tot merită să scrii memoriile despre care vorbeaţi mai sus.

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
da, numai de dragul lor, pentru a salva ceva din frumusețea pe care ne-au dăruit-o.

Şerban Tomşa spunea...

Catia,
sigur, munca este esențială, iar când intră în joc și talentul - indiscutabil în cazul tău -, rezultatele vor fi pe măsură. Vei reuși, te asigur. :)

Unknown spunea...

Daca ai ceva de spus, spune!
Daca ai ceva de scris, scrie!
Unde-oi fi citit cuvintele acestea?
Daca scrieti o carte de memorii, mi-as dori sa fiu printre primii ei cititori.
Si cel mai neinsemnat om din lume ar avea ceva de spus, daca s-ar pricepe sa-si aseze gandurile pe hartie, cu atat mai mult un scriitor.
Nu va tineti ,,ideile in colivie'', lasati-le sa zburde!
Spor la scris si in toate!

Augustin spunea...

Dragă Şerban, e minunată povestirea ta de aici. Ce păcat e că-i reală! Dar e cu atât mai emoţionantă.

O întâmplare asemănătoare (precum cea cu vulpea mâncată) mi-a povestit şi mie cineva din Curtea de Argeş. În anii 80, nişte şefi din miliţia judeţeană au mers la un şef de fermă de oi de pe Valea Argeşului. Au mâncat oaie la jar, au băut vin, iar şoferul a primit ordin de la colonel să fure de pe sârma din curte două oi făcute pastramă. Observând lipsa oilor de pe sârmă, la plecare, şeful de fermă se plânge: "Ia uite, dom'le, facusem pastrama pentru câini două oi moarte şi tocmai pe alea mi le-au furat. Să le fie de bine!". Pe drum,la întoarcere, musafirii au oprit maşina şi au aruncat oile într-un şanţ.
A doua zi, echipa de petrecăreţi s-a întâlnit la hotelul Posada din Curtea de Argeş. La un moment dat, Ion ăl mare şi bun, şeful de fermă, observă în treacăt: "M-am uitat azi-dimineaţă pe sârmă. Oile furate erau cele mai bune, le făcusem pastramă pentru sufletul meu şi pentru musafirii de soi..."

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan Dumitru,
vă mulțumesc pentru interes. dacă voi apuca să-mi public memoriile, le veți citi printre primii.
Sigur că aveți dreptate în ceea ce privește scrisul. Unii scriu, alții nu, e doar alegerea unei forme de viață. O modalitate de a trăi, dincolo de abilitățile - absolut necesare - de scriere.

Şerban Tomşa spunea...

Augustin,
dragul meu, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase ! Cred că l-ai cunoscut și tu pe M: B., care locuia în Târgoviște.
Foarte frumoasă povestea ta ! De altminteri, Argeșul e o zonă bogată în povești și licori, de unde au/ați ieșit mulți scriitori și minți strălucite. Acolo și prieteniile sunt mai trainice, iar abundența talentelor se vede și în alte domenii, de exemplu, în fotbal. E o zonă unde aș vrea să trăiesc și eu.