Prin 1991, după ce văzusem episodul din Memorialul durerii dedicat lui Alexandru Nicolschi, am trăit un moment straniu. Mă aflam în magazinul Unirea, de unde nevastă-mea voia să-şi cumpere o pereche de pantofi. Sunt un prost cumpărător, iar de vândut ceva n-am idee. Dacă am ceva de luat, mă reped la prima tarabă unde văd ce îmi trebuie, dau banii, înhaţ obiectul şi mă grăbesc către alte treburi. Nu am răbdarea celor care, înainte de a se procopsi cu nişte şosete, trec pe la zece raioane, cercetează produsele, le pipăie, le miros, fac consideraţii asupra lor. Achiziţionez puţin pe bani mulţi şi în câteva minute rămân cu buzunarele goale, aşa că atunci când intrăm într-un market, stau deoparte, rugându-mă la toţi sfinţii ca soţia mea să fie mai hotărâtă. Stăteam aşadar pe un scaun, cu privirile îndreptate către podea, când o tuse seacă m-a avertizat că lângă mine se afla cineva. Am ridicat capul şi am văzut un bătrân uscat, cu mustaţă, ochelari şi cu o bărbie inconfundabilă. În fizionomia sa era ceva ciudat, greu de definit. L-am privit mai atent şi am tresărit. Omul era leit Nicolschi. O aştepta pe o bătrână dichisită care proba nişte sandale. Văzând că îl privesc cu interes, bărbatul a început un monolog în care îşi exprima revolta faţă de starea de lucruri din România.
- Vedeţi, domnule, unde am ajuns ? ( E de studiat arta desăvârşită cu care toţi "tovarăşii" utilizezază substantivul domn ! ) Ce brambureală, domnule ! Se fură pe toate drumurile, cu complicitatea celor din fruntea ţării "! E posibil aşa ceva ? Legea, domnule, de ce nu e respectată legea ? Lipsă de organizare, lipsă de clarviziune, iar oamenii săraci mor de foame ! etc.
Cred că a perorat o jumătate de oră.
Avea aceeaşi voce groasă şi înfundată pe care o ştiam de la televizor, doar că acum îi era mai plină, mai sonoră. Vorbea plin de convingere. Era mai sigur pe el decât în faţa camerelor de filmat.
M-am gândit să-l întreb dacă este chiar faimosul Nicolschi. Apoi m-am răzgândit. Era tipul de om pe care eşti obligat fie să-l linguşeşti, fie să-l jigneşti. Nu i-am adresat niciun cuvânt. Doar l-am privit şi nu mi-am dezlipit ochii de pe el nici când nevastă-mea m-a anunţat că a ales nişte pantofi. Am început să mă retrag cu prudenţă, ca din faţa unei reptile periculoase care m-ar fi putut ataca pe neaşteptate.
Nici azi nu ştiu dacă moşneagul acela înţepat a fost cu adevărat Alexandru Nicolschi.
Dar sunt convins însă că marile nenorociri ale umanităţii vin în primul rând de la cei care nu au îndoieli în legătură cu ceea ce fac, nu-şi recunosc şi nu-şi regretă greşelile, sunt căzuţi într-o admiraţie perpetuă faţă de propriile persoane, nu ştiu să ceară iertare şi nu se pot pune în pielea semenilor pe care îi nefericesc.
Sunt oameni care nu se schimbă niciodată în bine. Din rândul lor ies marii criminali, oportuniştii şi colaboraţioniştii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu