Fără discuţie, Jurnalul lui Sebastian este un document personal şi de epocă inestimabil. Este o cronică socială şi politică scrisă la cald, evocând, în egală măsură, lumea artistică, războiul şi travaliul creator al autorului său. Din punctul meu de vedere, textul este interesant ca jurnal de creaţie şi amplă frescă a vieţii literare interbelice.
Camil Petrescu este, alături de Nae Ionescu, personajul cel mai des pomenit şi invocat în Jurnal. Prin contrast, Călinescu este pomenit numai atunci când Rosetti îi trimite lui Sebastian şpalturile articolului, total negativ, pe care autorul Vieţii lui Eminescu i-o dedică lui Sebastian în a sa Istorie. Când se află în compania unor amici, Camil procedează precum Caragiale :
Camil - vorbind cu Mircea şi cu mine - spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate curajoasă, care îl prind aşa de bine - parcă şi-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în faţa evidenţei :
- În definitiv, dragă, să recunoaştem, nu există decât trei romancieri : d-ta, Mircea şi eu.
Inefabil, Camil. dacă ar fi fost de faţă - ştiu eu ? - Sergiu Dan, de exemplu, e neîndoios că "în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri. "
Camil se comportă ca un copil traumatizat şi egocentric, având despre sine cea mai bună impresie posibilă. Se pricepe la toate, mai bine decât orice alt contemporan al său : literatură, filosofie, sociologie, tactică militară. Lipsa sa de măsură - e sincer convins că are mereu dreptate - este evidentă la fiecare pas :
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare - şi acela sunt tot eu.
Candoare, naivitate sunt cuvintele lui Sebastian. Dar poate că este mai mult. Când Anişoarei Odeanu urmează să îi apară o carte şi autoarea foloseşte motouri din De două mii de ani şi Ultima noapte de dragoste, Camil insistă să rămână un singur moto, cel din romanul său, pe motiv că nu e bine ca un volum să conţină mai multe asemenea fragmente. Cu alt prilej spune :
"- Nici Reinhardt, nici Stanilavski, nimeni, niciun regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili , nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine."
În drum spre Sinaia, Sebastian îi arată lui Camil nişte versuri din Valery. " Dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decât versurile mele ", spune Camil.
În timpul războiului, propune strategii militare de atac şi de apărare, arătând că, dacă Bucureştiul ar fi acoperit cu pământ, ar fi imposibil să mai fie bombardat. Totuşi, privind lucrurile în timp, ne dăm seama că multe din previziunile lui Camil s-au adeverit, iar luciditatea de care el făcea atâta caz nu este chiar o poveste.
În sfârşit, Camil este un antisemit moderat, susţinând, de pildă, că evreii sunt de vină pentru toate relele, fiindcă sunt...prea mulţi. Sebastian nu rupe prietenia cu el şi îl caută constant, după care notează, cu amărăciune, trăsnăile care îi trec prin cap marelui scriitor. E interesant totuşi că acelaşi Camil remarcă, atunci când Rebreanu, în calitate de director al Teatrului Naţional, imprimă o interpretare antisemită piesei Shylock : " Şi, adăuga Camil, ăsta a scris Iţic Ştrul, dezertor. "
Mircea Eliade, în schimb, este fanatic şi de o naivitate periculoasă. Vorbeşte despre execuţii sumare, necesitatea războiului şi scrie articole incendiare. Eliade merge până acolo cu grozăviile, încât lui Sebastian îi este jenă să-l mai întâlnească. După ce evenimentele trec şi contextul politic se schimbă, prietenia dintre cei doi renaşte cumva pe un loc pârjolit. Şi iarăşi se pune întrebarea care mă obsedează : de ce Sebastian nu se desparte definitiv de autorul Huliganilor ?
Nae Ionescu îl fascinează pe Sebastian, care îi deplânge constant erorile izvorâte din dorinţa de a ieşi în evidenţă cu tot dinadinsul. Nae Ionescu se bagă în politică, se joacă, imprudent, cu focul şi moare nerealizat, după cum cu tristeţe constată Sebastian. Un adevărat diavol - cuvântul îi aparţine lui Sebastian -, o mare personalitate care s-a ratat irevocabil.
În paginile Jurnalului apar o mulţime de alţi scriitori : Rebreanu, Aderca - una dintre cele mai interesante figuri -, Geo Bogza - pe care Eliade nu-l consideră scriitor - Baltazar, Lovinescu, Emil Gulian - care moare în război -, Zaharia Stancu, Cella Serghi, Eugen Ionescu, Ion Călugăru, Emil Cioran.
Toţi, aproape fără excepţie, sunt partizani, egoişti, bârfitori, invidioşi, plini de parapon, mereu cu ochii unii pe alţii. Dacă sunt români, au opinii antisemite. Alţii merg mult mai departe. Ion Barbu nu-l salută pe Sebastian decât după ce legionarii sunt marginalizaţi. Sebastian descoperă asemenea tendinţe nesănătoase chiar şi la echilibratul Lovinescu. Distins, elevat, desăvârşit în principialitatea sa este Constantin Noica. Dar şi el are concepţii extremiste. Trebuie să subliniez că Sebastian îşi exprimă, în repetate rânduri, compasiunea pentru Blecher. În fine, Jurnalul mai este populat cu actori, regizori, pictori, muzicieni, aristocraţi, editori şi oameni politici.
Vorbeam despre credibilitatea Jurnalului lui Sebastian. Ei, bine, în mare măsură nu i-o tăgăduiesc. Sebastian a fost un om profund singur . Printre ai săi, ca şi printre amicii literari antisemiţi. Este şi motivul pentru care nu-i părăseşte pe aceştia şi le acceptă toanele, unele insuportabile. El se simte mult prea izolat. Remarcasem, în articolul precedent, o insesizabilă suficienţă, dar trebuie să ne gândim la situaţia lui Sebastian. O inteligenţă excepţională, un talent literar evident - nerecunoscut, în mod ciudat, de Călinescu -, dar sortit să fie un solitar incurabil, din cauza vremurilor tulburi şi politicii dicriminatorii, dar şi din pricina firii sale meditative, pline de scrupule. La un moment dat consemnează : "- Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi ştiind el ceva..."
Exigent cu ceilalţi, Sebastian nu este mai puţin dur cu sine. Îşi descoperă o lipsă de spontaneitate - care nu poate fi compensată de nicio altă calitate, spune el - şi îşi face zilnic reproşuri că a scris puţin, deşi, în definitiv, este un creator destul de prolific.
Jurnalul detaliază drama unui scriitor important, pe fondul unei tragedii colective, care a fost nu numai a unei etnii, ci şi a poporului nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu