vineri, 7 februarie 2014

Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

4 comentarii:

stefan s. spunea...

...,,construim teorii în jurul unor impresii"...de moment, dar și de durată?

Problema asta cu clasificarea și stabilitatea valorilor... Apropos, mi-a plăcut postarea de astăzi a dlui Horia Gârbea. Dar și sinceritatea, poate mai puțin plăcută pentru unii, din comentariul domniei sale la postarea dvs de ieri... Dar nu sunt eu în măsură să mă bag în astfel de ... finețuri literare.

Un scurt semnal, neplăcut pentru mine - aici mă pot exprima din postura mea de simplu cititor: mulți scriitori, cunoscuți altădată, dispar repede din peisajul literar.
De pildă, de ani de zile caut să citesc o carte, măcar una singură, din cele 14 scrise de Corneliu Omescu. Nimic. Parcă nici n-ar fi existat scriitorul ăsta. Nu l-am găsit în bibliotecile de cartier, în anticariate, pe la vânzătorii de ocazie... L-am cunoscut cândva pe acest scriitor... De clasicii noștri, ce să mai zic! Colegii s-au amuzat pe seama mea când m-au văzut citind Agârbiceanu... N-aveți idee cât de mult mă dor lucrurile astea.

M-am lungit cu vorba. Nu sunt scriitor - ce bine! - , n-aș vrea să fiu în pielea unui om care trudește din greu să scrie o carte... Și răsplata?
Meseria de scriitor mi se pare cea mai nobilă ocupație din lume; după sfinți, în care umanul atinge culmea, scriitorii mi se par cei mai frumoși oameni. Din păcate, unii din ei trudesc în van.

Dar a scrie înseamnă a trăi - și mulți scriitori trăiesc doar pentru ei, când menirea lor este alta: să trăiască pentru toți și să se dăruie tuturor!
Vă doresc condei ușor și tot optimismul din lume!

stefan s. spunea...

Ce simplu și competent ați rezumat totul!

Eu voi continua să citesc Agârbiceanu (și pe alții ca el), în ciuda tuturor celor care au uitat că astfel de scriitori mai există, și să trag nădejdea că literatura va salva lumea... Dacă nu pe toată, măcar 1% din ea!

O duminică frumoasă să aveți!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Nu sunt deloc fericit că scriu despre lucrurile astea. Îmi văd de treaba mea, dar nici nu pot să-mi trag şapca pe ochi şi să mă prefac că nu văd nimic.
scriitorii ar trebui să se iubească între ei, de dragul literaturii. valeriu Cristea şi nicolae Manolescu - tânărul şi teribilul cronicar - scriu cu egală comprehensiune despre Marin Preda şi despre debutanţii necunoscuţi. Brumaru, Buzura, optzeciştii şi alţii n-ar fi ieşit din umbră fără o mână întinsă.
Vă doresc şi eu o duminică frumoasă !

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Sunteţi prea modest.
!. În România se trăieşte parazitar, iar trântorii sociali şi politici o duc într-o veselie. Neavând, în inconştient, niciun pic de respect faţă de ei înşişi, ei nu-i respectă nici pe cei care fac o muncă onorabilă : medici, profesori, artişti, oameni de ştiinţă. Nu mai este respect nici faţă de pălmaşul care munceşte o lună, de probă, la un patron şi nu este plătit. Preda scria despre "Era ticăloşilor", un amic mi-a scris că acum trăim în era idioţilor...
2. Sunt cazuri în care scriitorii nu se respectă între ei. Cei căpătuiţi îi dispreţuiesc pe neajunşi, iar ultimii îi invidiază pe primii.
3. Literatura a devenit un joc de societate. Trebuie să fii prezent zilnic printre cei care învârtesc ruleta ca să ţi se recunoască existenţa. Şi ce dacă au existat şi au scris autori uluitori despre care nu mai vorbeşte nimeni nimic ? Nu ne interesează. Puţini se mai ocupă cu literatura în mod dezinteresat, cum făceau, pe vremuri, Miron Radu Paraschivescu, Valeriu Cristea şi Nicolae Manolescu şi alţii. E de studiat în ce măsură activitatea bloggerilor de calitate va influenţa evoluţia criticii literare.
4. Camil Petrescu scria că un romancier sau un dramaturg trebuie să nu aibă serviciu, fiindcă e acaparat total de lumea ficţională pe care o plăsmuieşte. Cu slujbă e greu să fii scriitor. Radu Aldulescu arăta nu demult că a făcut multe lucruri cu mâinile sale, dar cel mai greu a fost să scrie romane. Din păcate, în România scriitorii sunt ignoraţi şi lăsaţi să moară de foame, dacă ei nu se angajează servitori la stat sau la privat. Un singur autor de azi este recompensat aproape normal şi mă bucur pentru el. Dar şi el e plătit destul de prost! Mai sunt câţiva recunoscuţi în toate mediile şi cam atât. Ştiţi cât timp scriu eu pe zi ? O jumătate de oră şi nu în toate zilele. E drept, citesc trei ore, iar în rest fac munci pe care mi-e jenă să le pomenesc. Aş vrea să scriu şi să citesc 12 ore zilnic, dar ce mai pun pe masă ?
Aveţi dreptate. Scriitorii trudesc în van. Dar tot în van trăiesc şi ăia care ne-au adus în situaţia asta. E drept că ei au burţile şi conturile umflate. Ne vom întâlni însă dincolo. :)
5. Agârbiceanu este un mare scriitor. A fost un preot luminat, cu orizont cultural. Am cunoscut şi eu, în Gratia, un asemenea preot. Era un intelectual distins, om foarte educat, civilizat, un adevărat domn. Era chiar şi un prozator interesant, precum ilustrul său înaintaş ardelean. Se numea Constantin Popescu - popa Costică -, dar a murit de mai mulţi ani.

8 februarie 2014