duminică, 9 februarie 2014

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

3 comentarii:

stefan s. spunea...

Știți cu ce m-a fascinat pe mine Eugen Barbu?... Cu Princepele și cele șapte Caiete ale Princepelui (doar șapte Caiete posed în biblioteca proprie, cred că sunt mai multe). Caietele sunt pline de citate, ilustrații, de multe lucruri interesante la care nu prea aveai acces în anii 80. Poate și de aceea le-am apreciat atât!

Swift mărturisea: ,,Nu scriu pentru a face plăcere omenirii, ci pentru a o răni". Nu știu, poate că prin scris (și mă refer la cărțile lui E. B. acum) n-o fi rănit pe mulți, dar prin atitudine, orgoliu nemăsurat (și necontrolat), prin pamflet, cu siguranță că da. Că doar n-o minți toți cei care s-au plâns de ... omul Barbu!
Ca scriitor, E. B. îmi place - despre omul E.B., nu-i problema mea, nu sunt eu în măsură să judec astfel de oameni. De obicei, cititorii se raportează la operă și mai puțin la autor. Scriitorii între ei... aici e altceva. Deh! sunt și ei oameni, în cele din urmă...

Felicitări pentru postare, dle Șerban Tomșa, și pentru faptul că nu vă îndepărtați de domeniul literaturii.
Numai bine vă doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
Barbu a avut nişte frustrări şi a fost un scriitor de o rară răutate, dar talentul lui, în mare parte artizanal, a fost evident. Am citit cu ochii mei mizerii scrise în Săptămâna, însă cred că e necesar să-l despărţim pe om de operă. Nu era un tip simpatic - nici Preda nu era! -, dar îi putem citi cărţile, uitându-i măgăriile.
Vă îmbrăţişez cu drag.

Şerban Tomşa spunea...

Trebuie să spun că, exceptând pasajele în plus ( nu prea multe ), Princepele este o carte mare. Descrierea ciumei, relatarea petrecerilor, uciderea lui Neftiotache Buhuş ( Fănuş Neagu ! ) de către Princepe şi multe alte episoade se ridică la un nivel artistic ameţitor. Caietele Princepelui şi Jurnalul sunt regaluri de cultură, deşi par expresia ostentativă a unui complex.